Smerenia izvorăște din măreția și bogăția spirituală, după cum spicul bogat în boabe stă totdeauna cu fruntea plecată spre glia căreia-i mulțumește…
Citește în continuare „Smerenia izvorăște din bogăția sufletească”
Smerenia izvorăște din măreția și bogăția spirituală, după cum spicul bogat în boabe stă totdeauna cu fruntea plecată spre glia căreia-i mulțumește…
Citește în continuare „Smerenia izvorăște din bogăția sufletească”
Da, pentru toți oamenii există posibilitatea ca moartea să devină binefacere. Bunul Dumnezeu vrea ca pe toți oamenii să-i mântuiască[1]. De altminteri, lucrarea iconomiei lui Dumnezeu cuprinde, potrivit Sfântului Grigorie Palama, și stadiul morții, acolo unde, potrivit Sfântului, se realizează lucrarea eliberării noastre din trupul păcatului[2]. Și aici iarăși se arată binefacerea lui Dumnezeu prin faptul morții. Și de la acest foarte folositor stadiu, al rămânerii trupului în mormânt, toți sunt îndreptățiți. Afară doar de unii.
Chemării Sale la iubirea totală a lui Dumnezeu vrea să I se răspundă îndată, fără nici o șovăială. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu ești pregătit, decât amânarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvârșită imediat.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 161-162
„Când spune: Eu sunt Cel ce am întocmit lumina și am făcut întunericul (Isaia 45, 7), Dumnezeu Se arată pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al răului. Ca să nu crezi cumva că altul este creatorul luminii și altul creatorul întunericului, a spus că El este Făcătorul și Meșterul a două elemente aparent potrivnice în natură, ca să nu cauți un alt creator pentru foc, altul pentru apă, altul pentru aer și altul pentru pământ, pentru că aceste elemente sunt aparent contrare în virtutea contrarietății calităților lor. Unii, pornind de la această idee, au căzut în politeism. Dumnezeu face pace și zidește rele (Isaia 45, 7). Face pace mai cu seamă în tine, când îți liniștește mintea printr-o învățătură bună și-ți potolește patimile care se ridică împotriva sufletului. Zidește rele, adică le preschimbă și le aduce într-o stare mai bună, în așa fel că încetează de a mai fi rele și îmbracă natura binelui. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule (Psalmi 50, 11), adică: Nu-mi crea acum inima, ci înnoiește inima mea cea învechită din pricina răutății, și: Ca din cei doi să zidească un om nou (Efeseni 2, 15); aici cuvântul să zidească nu are sensul unei aduceri de la neființă la ființă, ci al unei preschimbări în bine a celor deja existente; și: Dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă (II Corinteni 5, 17); și, iarăși, Moise spune: Nu este oare Acesta Însuși Părintele tău Care te-a agonisit, te-a făcut și te-a zidit? (Deuteronom 32, 6); faptul că aici cuvântul zidire este așezat după cuvântul facere ne arată lămurit că termenul zidire, ca de cele mai multe ori unde este întrebuințat acest cuvânt, are sensul unei îmbunătățiri. Deci, când Dumnezeu face pace, face pace în a zidi pe cele rele, adică a le transforma și a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă înțelegi prin cuvântul pace ușurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul rele toate necazurile și nenorocirile ce însoțesc războaiele, (…) atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, Care pedepsește prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă.”
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Coloseni |
![]() |
Când e vorba de iad, de pogorârea Domnului Hristos la iad, noi înțelegem că S-a pogorât la cea mai de jos posibilitate de existență. La drept vorbind, pentru că nu ni se spune cine a creat iadul, noi credem că iadul l-au creat cei vrednici de iad. Fiecare ajungând la un zbucium sufletesc de pe urma păcatelor făcute, ajunge și la o stare de iad. Și atunci iadul este unde-i omul cu stări de iad, unde-i omul zbuciumat acolo-i iadul lui. Și atunci cine l-a creat? Și l-a creat el luiși. Iadul e o pedeapsă, dar o pedeapsă pe care ți-o dai ție însuți.
Dacă vrei liniște interioară și sănătate sufletească cât trăiești pe pământ, dacă vrei și fericirea veșnică în Ceruri, atunci chivernisește-ți patimile, ascultând de vocea conștiinței tale. Dacă te guvernează patimile, nu te vei bucura decât de greutăți, amărăciune și mustrarea conștiinței în viața aceasta, și de iadul veșnic în cea de dincolo.
Nu te aștepta să învingi prin puterile tale păcatul, căci de la naștere ai fost pus în jugul lui, ești rob al lui. Te vei elibera de el doar dacă harul lui Dumnezeu te va întări. Și chiar și această bună intenție trebuie sădită în tine de Domnul, cu harul Său. Dacă izvorul nu izvorăște apă, râul va seca. Dacă harul dumnezeiesc nu-l întărește, omul seacă duhovnicește.
Citește în continuare „Nu te aștepta să învingi păcatul prin puterile tale”
Critica este categoric un demers pozitiv – câtă vreme este constructivă, adică nu doar să spui ce nu ți se pare bine, ci și cum crezi că ar trebui să fie. Mai contează însă și cine critică, cum o face și de ce…
„- Când vine, părinte, sfârșitul lumii?
– Păi, Dumnezeu n-are altă treabă decât să stabilească data, ora și minutul când vine sfârșitul lumii, ca să-l știi dumneata?”
Citește în continuare „Sfârșitul lumii, o mare ispită duhovnicească”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvinte despre rugăciune, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 298
„Fiindcă lucrul cel mai mare dintre toate este rugăciunea, grija cea mai mare ei trebuie să i se arate, ca nu cumva să sufere vătămare din partea celui rău. Pentru că, cu cât cineva arată grija de un mare bun, pe atât îl atacă cel viclean cu și mai mare stăruință. Un astfel de om va trebui să arate multă vigilență, ca și mai mult, zi de zi, să se arate roadele stăruinței sale în rugăciune, (adică) iubirea, smerenia, simplitatea și bunătatea, ca progresul său întru cele duhovnicești să se facă vădit și să cheme și pe alții la un zel egal. Dumnezeiescul Apostol (ne învață) să stăruim în rugăciune și să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), iar Domnul (…) spune: Privegheați și vă rugați (Matei 26, 41). (…) Dar, stăruind cineva în rugăciune și luând asupră-și un lucru atât de important, dator este să dea luptă mare și neșovăielnică, pentru ca să înfrângă piedicile (ce vin în calea) rugăciunii: somnul, indiferența, greutatea trupului, nălucirea gândurilor, instabilitatea minții și toate uneltirile celui rău – să treacă prin necazuri și peste războiul pe care duhurile cele viclene îl duc cu mânie împotriva lui, împiedicându-i sufletul să caute neîncetat adevărul și pe Dumnezeu și să se apropie de Hristos.”
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI DOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Coloseni |
![]() |
În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. Luca 8, 41-56 Duminica a XXIV-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI PATRA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI PATRA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
1. Ca soţie, nu trebuie niciodată, repet niciodată să subestimezi puterea cuvintelor tale în vorbirea ta cu soţul tău. Tu trebuie să fii prima sursă de încurajare. Cuvintele pe care le spui soţului şi despre el în faţa altora au mai multă greutate decât ţi-ai imagina vreodată!
Viitoarea mamă trebuie să fie foarte liniştită şi împăcată ‒ şi pentru ca anormalele capricii de care dau dovadă în mod obişnuit gravidele să nu influențeze în rău inima ei, să nu o păgubească, femeile care se pregătesc de naştere trebuie să se împărtăşească mai des cu Sfintele lui Hristos Taine.
Citește în continuare „Femeile însărcinate să se împărtășească mai des”
Caracterul de sfinţenie al căsătoriei, definit în epistolele apostolice, cuprinde şi relaţiile intime dintre soţi, care se completează reciproc şi se iubesc: „Şi cei doi vor fi un singur trup”. Acest moment, poate cel mai sacru din viața soţilor, poate atinge culmile sfinţeniei, dacă reprezintă finalul şi simbolul apropierii lor sufleteşti şi trupeşti. Aceasta constituie o etapă aparte în relaţiile dintre ei. Uneori putem observa cum ochii tinerilor căsătoriţi se luminează de un nou fel de dragoste şi de bucurie. Pentru acest dar minunat ei trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu, amintindu-şi mereu că „toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om” (canonul 51 din Pravilele Apostolice).
Citește în continuare „Dragostea conjugală nu reprezintă un impediment în atingerea sfințeniei”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Convorbire cu părintele Teodor, Cap. III, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 398-399
„Toate cele din lumea aceasta sunt de trei feluri: bune, rele și mijlocii. Trebuie să cunoaștem ce este în chip propriu bun, rău și mijlociu, pentru ca, întărită cu adevărata știință, credința noastră să iasă învingătoare în toate încercările. În lucrurile omenești nu trebuie să credem că există ceva bun în afară de virtute, care, singura ducându-ne, cu sinceră credință, către cele dumnezeiești, ne ține neîncetat în strânsă legătură cu binele cel neschimbat. Dimpotrivă, nu trebuie să spunem că este rău decât păcatul, care singur este în stare să ne despartă de Bunul Dumnezeu și să ne unească cu diavolul cel rău. Mijlocii sunt cele care pot înclina într-o parte sau alta, după sentimentul și judecata celui ce le folosește. Socotește între acestea din urmă bogăția, puterea, cinstea, forța trupească, sănătatea, frumusețea, viața însăși sau moartea, sărăcia, slăbiciunea corpului, injuriile și altele ca acestea care, după felul sau dispoziția celui ce le folosește, aduc cele bune, sau cele rele.”
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Corinteni |
![]() |
Ne apropiem cu pași repezi de finalul pelerinajului de anul acesta de la Sfântul Cuvios Dimitrie. Este uimitor cum un sfânt aproape necunoscut în timpul vieții lui pământești din sudul Dunării a reușit să influențeze, la fel ca Sfânta Parascheva în Moldova, viața bisericească din Capitală și nu numai. Prin sălășluirea moaștelor sale în Catedrala Patriarhală, Cuviosul Dimitrie inspiră cu prezența sa discretă întreaga activitate și lucrare a Patriarhiei Române. În zilele dedicate cinstirii moaștelor sale, ierarhii români se reunesc în Capitală și își prezintă ofranda lor către Cuvios. Am putea spune că Ortodoxia universală se manifestă la București prin prezența ierarhilor din alte Biserici surori și în special a unor odoare și icoane prețuite de frații ortodocși de pe alte meleaguri. Față de această panortodoxă cinstire de care se bucură Sfântul Cuvios Dimitrie, întregită de șirurile nesfârșite de pelerini care așteaptă să îi sărute semnele proslăvirii lui în ceruri – sfintele moaște, rămâne în contrast viața pământească smerită, sărăcăcioasă în informații, a acestui Cuvios. Și de aici, ne punem întrebarea. Potrivit cărei înțelepciuni, personalități ale Bisericii care au avut o viață foarte vizibilă și îndeobște cunoscută, dintre care unii sunt ierarhi, asceți, teologi fundamentali cu roluri importante în Sinoade, peste care nu se poate trece, nu sunt cinstiți cu atâta evlavie, ba unii, cum sunt Evangheliștii, nici măcar nu au cruce roșie în ziua lor din calendar? De ce, în schimb, un sfânt a cărui viață pământească se pierde în anonimat este cinstit cu atâta evlavie și cu o mobilizare impresionantă?
Citește în continuare „„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !””
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, din Epistola I către Timotei, „evlavia este cel mai mare câștig” pe care îl poate avea creștinul autentic. Întrebat ce-l ajută pe om să dobândească evlavia, Sfântul Paisie Aghioritul a răspuns: „Cunoașterea Sfinților ținutului nostru, ai țării noastre, ca să-i iubim și să ne legăm de ei”. Poporul român și-a exprimat evlavia față de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou încă din momentul aducerii moaștelor sale la București, cunoscând că Dumnezeu, în urma rugăciunilor către alesul Său, Cuviosul Dimitrie, a făcut ca „focul războiului și al robiei să se stingă, pe vrăjmași cu rușine i-a întors și boala ciumei ca un fum a pierit”
Citește în continuare „Istoricul raclei Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVI, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 211-212
„(…) Că pentru Hristos dragostea valorează totul. Ea este mama tuturor bunătăților, semnul de recunoaștere al ucenicilor Lui (Ioan 13, 35), ține strâns legate pe toate cele ale noastre, este trebuincioasă tuturor. Pe bună dreptate, deci, Hristos taie cu multă tărie rădăcinile și izvoarele urii, că ele vatămă dragostea. Nu socoti, deci, o exagerare cuvintele lui Hristos, ci gândește-te la faptele mari săvârșite prin îndeplinirea acestor porunci și minunează-te de blândețea acestor legi! Nimic nu-I este atât de drag lui Hristos ca unirea și legătura în dragoste a unora cu alții. De aceea și El Însuși și prin ucenicii Lui – și prin cei din Noul Testament, și prin cei din Vechiul Testament – vorbește foarte mult de porunca dragostei, răzbunând și pedepsind aspru pe cei ce o disprețuiesc. Desființează dragostea și ai adus și înrădăcinat în lume păcatul. De aceea și spunea Hristos: Când se va înmulți fărădelegea, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Așa a ajuns Cain ucigaș de frate, așa Isav, așa frații lui Iosif! Așa au năvălit pe lume o mulțime de nenorociri! Pentru că s-a răcit dragostea!”
Citește în continuare „Virtuțile celor care Îl urmează pe Hristos”
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Coloseni |
![]() |
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea a III-a, VI, 22, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, p. 222
„(…) Creștinii, care au urcat treptele persecuțiilor până la intrarea palatului ceresc, făcându-și scări oarecum din băncile de tortură și din grătarele rugurilor de martiraj.”
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Timotei |
![]() |
Ce este un creștin? Ce trebuie el să aibă? Desigur, trebuie să aibă multă răbdare în toate. Drumul care-i călăuzește pe călători către cetatea Raiului este în întregime presărat cu ghimpi; cei ce călătoresc pe el vor sângera.
Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?
Citește în continuare „Rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine ?”
De câte ori vă dogoriți de arșița soarelui de vară și răbdați cu multă sudoare în osteneala sfintei ascultări, pentru dragostea lui Dumnezeu și folosul aproapelui; de câte ori vă aflați în chilie, făcându-vă canonul de metanii și de închinăciuni cu rugăciunea în minte, sau citind Viețile Sfinților și învățăturile Sfinților Părinți, spre a vă folosi de ele.
Citește în continuare „Rugăciunea neîncetată – să le facem pe toate ca pentru Dumnezeu”
„Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său pentru preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veșmintelor lui” – aceasta este rugăciunea pe care fiecare preot este dator să o rostească atunci când îmbracă epitrahilul. Nici o slujbă în Biserică nu se poate face fără acest veșmânt liturgic, de la cele mai mici la cele mai mari. La unele slujiri liturgice, preotul îmbracă mai multe veșminte, dar la nici una nu lipsește epitrahilul. Și cum în Biserică nimic nu se face fără rost, la fel este și acest obicei. Rugăciunea este inspirată de Psalmul 132, cel mai scurt din toată cartea Psaltirii: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (132, 1-3).
Cea mai cunoscută rugăciune în lumea creştină este Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească. Această rugăciune ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos, după cum ne relatează Sfânta Evanghelie: „voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13).
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 27, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 179
„Ava Paesius își ducea viața retras într-un pustiu nemărginit. Venind la el Ava Ioan, superiorul unei mari mănăstiri cu mulți monahi, l-a cercetat, ca pe un vechi frate, cum și-a petrecut toți acești patruzeci de ani, de când, despărțit de lume, n-a mai fost tulburat de nici un frate în pustie.
«- Soarele, a răspuns el, nu m-a văzut niciodată mâncând».
«- Și nici pe mine mâniat, a replicat celălalt.»”
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Coloseni |
![]() |
– Spuneți-mi ceva despre iubirea de sine.
Citește în continuare „Fără jertfă de sine nu există mântuire”
Omul e mereu bolnav și cu trupul, și cu sufletul. După căderea lui Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras după sine moartea. Cu rare excepții, cancerul patimilor se dezvoltă nestingherit în sufletele noastre, avându-și rădăcinile adânc implantate în egoismul nostru.
Mai întâi de toate, să ne dăm seama că suntem egoişti şi, observând lucrul acesta, să cerem de la Dumnezeu să ne înmoaie inima, să fim mai buni, să ne fie ruşine că suntem egoişti. Egoismul este o realitate pentru mulţi. Toţi suntem, într-un fel, egoişti.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 269-270
„…mulți oameni nu-și au locuința într-un singur loc și de multe ori nici nu vor sau nu pot să locuiască în altă parte, pentru că-i împiedică fie alte afaceri, fie boli trupești, dar vor să aibă pretutindeni și, ca să spun așa, în toate orașele, monumente ale lăcomiei lor, vor să aibă în toate coloane nemuritoare ale răutății lor; nu-și dau seama că-și pun pe capetele lor păcatele săvârșite cu adunarea celor averi, povară grea și cu anevoie de purtat; nu-și dau seama că desfătarea cu averi va trece altora, nu numai după ce pleacă de pe lumea asta, ci chiar și înainte de plecarea de aici. Dar chiar dacă nu li s-ar lua fără voia lor averile, totuși i le smulg, ca să spun așa, cei ai lui și le risipesc pe toate, iar lor nu le rămâne pentru desfătare nici cea mai mică parte. Dar pentru ce vorbesc eu de desfătare? Chiar de ar voi unii ca aceștia să se desfăteze cu toate averile lor, tot nu pot, că n-au decât un singur stomac pentru atâta mulțime de averi.”
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Coloseni |
![]() |
Fisticul de bucură de popularitate nu doar pentru gustul său plăcut, ci şi pentru beneficiile aduse sănătăţii. Conţine l-arginină, un aminoacid care face arterele mai flexibile şi împiedică formarea cheagurilor de sânge, prevenind atacul de cord. Este utilizat în bucătărie la diverse preparate, dulci sau sărate.
Ceaiul verde a fost cultivat prima dată în China și primul care l-a băut sub formă de infuzie a fost împăratul Shennong cu aproape 3.000 de ani înainte de Hristos. În secolul al VIII-lea a ajuns în Japonia, şi, treptat, a început să fie consumat de către toți japonezii, astfel că astăzi ceaiul verde este asociat mai degrabă cu Japonia decât cu China. Numeroase studii științifice demonstrează beneficiile pe care le are asupra organismului, fiind bogat în antioxidanți.
Citește în continuare „Ceaiul verde, un excelent epurator al radicalilor liberi”
Să-L iubim pe Dumnezeu și să săvârșim faptele milei pentru om. Faptele milei sunt cele arătate la Matei 25, 35-36; 42-43, adică: a hrăni pe cel flămând, a da apă celui însetat, a îmbrăca pe cel gol, a îngriji pe cei bolnavi, a cerceta pe cei din închisori, a îngropa pe cel mort. Acestea sunt faptele milei trupești.
Citește în continuare „Dragostea nu se arată cu adevărat decât prin fapte”
În cei care se aseamănă mai mult cu Domnul Iisus se găsesc înmănunchiate toate însușirile Lui, dar mai ales dragostea neschimbată. Dragostea lui Dumnezeu este minunată, nu numai fiindcă ea este dusă până la capăt, ci mai ales pentru că este dusă până la capăt pentru toți, chiar și pentru vânzătorul Său, chiar și pentru călăii Săi. Această dragoste n-a făcut rău nimănui, nici măcar nu a dorit răul nimănui, căci Dragostea știe să le facă pe toate, numai răul nu știe să-l facă.
Spunea cineva că părintele Stăniloae l-a întrebat pe un candidat la doctorat: „Ce simți tu când o cinstești pe Maica Domnului?”. N-a întrebat ce temeiuri sunt pentru cinstirea Maicii Domnului, ci tu, personal, care ești în Biserica Domnului și cinstești pe Maica Domnului, ce simți tu atunci când cinstești pe Maica Domnului?
Citește în continuare „„Ce simți tu când o cinstești pe Maica Domnului ?””
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 176-177
„Deși toți oamenii socot că trebuie invidiați cei ce sunt necontenit veseli, totuși Hristos, în loc să-i fericească pe aceștia, îi fericește pe cei mâhniți, pe cei săraci, pe cei ce plâng, spunând așa: Fericiți cei ce plâng (Matei 5, 4), cu toate că toți oamenii îi nefericesc pe aceștia. De aceea Hristos, înainte de a da aceste învățături, a făcut minuni, pentru ca să găsească crezământ cuvintele Sale. Și iarăși, în această fericire Hristos n-a vorbit îndeobște de cei care plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Orice alt plâns este oprit cu strășnicie, cum este plânsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o și Pavel zicând: Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău (II Corinteni 7, 10). Aici Hristos fericește pe cei întristați după Dumnezeu; și nu vorbește de cei întristați puțin, ci de cei tare întristați. De aceea nici n-a spus: cei ce se întristează, ci cei ce plâng. (…) – Și care le e răsplata? Că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4).”
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus. Luca 8, 26-39 Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)
Citește în continuare „Dumnezeu poartă de grijă fiecărui om”
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
Vă rugăm să ne explicați ce se înțelege prin spiritualizarea iubirii conjugale și cum se poate ajunge la ea? Citește în continuare „Spiritualizarea iubirii conjugale”
Mulți bărbați, din toate timpurile și locurile, mărturisesc că s-au întors la Hristos, că au lăsat înșelăciunea și păcatul, și au venit la adevăr și lumină, că au luat drumul harului, că s-au izbăvit de patimile tiranice datorită soțiilor lor creștine. Acestea s-au făcut instrumentele lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. De aceea Îl și preaslăvesc pe Dumnezeu, Care le-a dăruit astfel de soții creștine.
Citește în continuare „Femeia credincioasă sfințește bărbatul necredincios”
Dar cum îşi poate ea îndeplini această menire? Situaţia ei o ajută şi în acest caz, şi ea poate realiza în tăcere schimbarea mântuitoare ce nu ar putea fi realizată prin nici un fel de îndemnuri. Să presupunem că soţul ei şovăie între credinţă şi necredinţă, sau priveşte cu nepăsare lucrarea mântuirii sale pentru că este absorbit de preocupările vieţii sociale, sau este furat de sminteli şi de îndoială – şi iată că alături vede un om care trăieşte în duhul credinţei. Soţia triumfă: ea săvârşeşte mântuirea soţului său. Astfel, ea nu propovăduieşte despre Mântuitorul, ci Îl întrupează în viaţa sa; nu-l învaţă pe soţul său adevărurile Evangheliei, ci prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin toată rânduiala vieţii sale înrădăcinează în el adevărurile acestea. Fără să explice teoretic adevărurile acestea, ea îl face pe soţul ei să le simtă.
Citește în continuare „Cum poate fi adus și soțul la credință ?”
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia Întâi în favoarea creştinilor, XV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 46
„Pentru ce am mai aminti aici de mulțimea nenumărată a celor ce şi-au schimbat viața lor de desfrâu când au aflat de această învățătură? Căci Hristos nu a chemat la pocăință nici pe cei drepți şi nici pe cei cumpătați, ci pe cei nelegiuiți, pe cei vicioşi şi pe cei nedrepți. El a zis: N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoşi la pocăință (Luca 5, 32). Căci Părintele cel ceresc vrea mai degrabă pocăința păcătosului decât pedepsirea lui.”
Citește în continuare „Dumnezeu nu vrea pedepsirea păcătoșilor”
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. II Corinteni |
![]() |
Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării și al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea ușa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”. Cum auzea un zgomot, iar binecuvânta, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale.
Odată, părintelui Thomas Hopko, preot şi teolog trecut la cele veşnice în 2015, celui care a fost multă vreme decanul Institutului Teologic Ortodox Sfântul Vladimir din New York, i s-a cerut să facă o listă simplă şi scurtă cu cele esenţiale vieţii noastre creştine. Cum trebuie să trăiască un creştin?
Citește în continuare „55 de sfaturi pentru o viață creștină”
Mărturisiţi toate gândurile voastre, mai ales pe acelea care nu vă părăsesc mult timp. Domnul vă va izbăvi de toate gândurile necuviincioase, numai să vă smeriţi.
În primul verset al Bibliei Sfântul Proroc Moise scrie: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Din acest verset biblic ştim că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului. De la începutul Bisericii, Sfinţii Părinţi s-au străduit să explice creştinilor textele biblice, începând cu prima afirmaţie a Sfintei Scripturi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 83 c-d, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 224-225
„Cuvântul îi pregătește, prin nădejde ca, primind Arhetipul bunătăților, să se însuflețească și să se facă icoane vii ale lui Hristos, ba mai mult, aceiași cu El, după har sau asemănare. Dar poate și Însuși Domnul, dacă nu pare unora cuvântul greu de purtat, e numit aici de purtătorul-de-Dumnezeu-învățător, «înainte-mergător» al Său Însuși, ca Cel ce Se descoperă pe Sine, proporțional cu cei ce-L primesc, prin Vechiul și Noul Testament, mergând Însuși înaintea Sa prin ghicituri, cuvinte și tipuri și, prin acestea, călăuzind spre adevărul din afară de acestea. Aceasta o mărturisește Însuși Domnul prin cuvintele Sale, prin care a spus: încă multe am a vă spune, dar nu le puteți purta acum (Ioan 16, 12). Prin aceasta a indicat învățătura mai înaltă decât cea anterioară, dar inferioară față de cea de după ea, care li se va da despre El prin Duhul dumnezeiesc. De aceea cu dreptate a adăugat: Dar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi întru tot adevărul (Ioan 16, 13). Iar în altă parte zice: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului (Matei 28, 26). Aceasta nu pentru că după aceea nu va mai fi deloc cu ei, ci pentru că va fi mai mult decât Cel mai de jos pe care L-am cunoscut, având să Se facă cunoscut după puterea lor. Căci fiind pururea la fel pentru Sine și neprimind nici o prefacere prin schimbare, nici vreo creștere sau micșorare, li Se va face tuturor toate, pentru covârșirea bunătății: smerit, celor smeriți, înalt, celor înalți și Dumnezeu prin fire, celor îndumnezeiți pentru El. Astfel, toate chipurile și tainele proniei referitoare la om din veacul de față, fie ele cât de mari, sunt o anticipare și o preînchipuire a celor viitoare. Deci și cuvântul Domnului, pe care îl putem cuprinde acum, comparat cu cel mai tainic ce li se va da ucenicilor (sau prima Lui venire, comparată cu cea de-a doua), ne apare ca un înainte-mergător al Său. Căci El arată de fapt în Sine, dar în chip întunecos, după puterea primitorilor, dar nu descoperă acum toate tainele ce le are în chip tăcut ascunse în Sine, pentru faptul că sunt cu totul neînțelese făpturii. Căci tot ce cade, cum s-a zis, sub litere și cuvinte, chiar dacă e inteligibil prin sine și chiar dacă e duhovnicesc, față de ceea ce nu cade deloc sub litere și rostire, are rolul de glas față de cuvântul pur.”
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Vorbim cu Maica Domnului și-i spunem: Da, Maică, te preamărim! Te preamărim pentru că „ești mai cinstită decât heruvimii”, adică mai cinstită decât cei care sunt în apropierea lui Dumnezeu, ființele cerești care se numesc heruvimi și care aduc mărire lui Dumnezeu. Mai sunt și alte ființe preamăritoare de Dumnezeu, din imediata apropiere a lui Dumnezeu, serafimii. Și zicem către Maica Domnului: „Ești mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii”. Ești mai presus de heruvimi, ești mai presus de serafimi, pentru că „fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut” și de aceea, pe tine, „Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.
A doua Duminică a Triodului ne prilejuiește reîntâlnirea cu unul din cel mai emoționante fragmente din dumnezeiasca Scriptură, pilda întoarcerii fiului risipitor. Păcat că în rânduiala noastră bisericească se citește această pericopă evanghelică doar o dată într-un an. Asta să nu ne împiedice însă ca, în tihna odăii noastre, să o recitim cât de des, deoarece respectivul fragment este pentru toți foarte prețios. Părinții Bisericii ne îndeamnă să vedem în el paradigma propriei existențe: ori de câte ori păcătuim, ne depărtăm de casa Tatălui, de Dumnezeu, iar când ne spovedim, imităm fericita revenire a celui sărăcit de averi care, prin smerenie și pocăință sinceră, a reintrat în bucuria Părintelui Ceresc.
Citește în continuare „Fiul cel mare, mai risipitor decât fratele său ?”
Este important că unul dintre fundamentele lumii moderne este „ascultarea”. Idealul lumii contemporane nu este dragostea jertfelnică, nu realizarea de sine întemeiată pe slujire; omul a devenit măsura tuturor lucrurilor – individul al cărui scop este cariera, în primul rând, realizarea financiară. Acest ideal naşte parodierea tuturor virtuţilor creştine. Există expresii diavoleşti, măşti ale tuturor virtuţilor creştine.
Citește în continuare „Neascultarea se vindecă doar cu dragoste”
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XX-a, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 302
„Cum vom dobândi, dar, smerenia cea mântuitoare?
(…) Dacă în toate împrejurările vieții vom pune în practică smerenia și dacă nu vom trece cu vederea nimic din ceea ce ne-ar putea păgubi. Că sufletul ia chipul ocupațiilor noastre, ia înfățișarea celor ce facem și se aseamănă cu ele. Să-ți fie dar deprinse cu smerenia și înfățișarea, și haina, și mersul, și statul, și hrana, și așternutul, și casa, și toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul și vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu-mi întrebuința vorbe umflate și meșteșugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru și grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroșenie. Fii îndatoritor cu prietenii, blând cu slugile, răbdător cu cei care te supără, milostiv cu cei de jos. Mângâie pe cei năpăstuiți, ai grijă de cei în suferință; nu privi de sus pe nimeni; vorbește cu blândețe, răspunde cu bucurie celui ce te întreabă; fii binevoitor cu toată lumea; când vorbești, nu te lăuda și nici nu pune pe alții să te laude; nu primi cuvinte necuviincioase; ascunde, pe cât poți, însușirile și faptele tale bune; când păcătuiești, învinovățește-te și nu aștepta mustrările altora, ca să te asemeni omului celui drept.”
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Cauza nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în ziua de astăzi, nu este din vina persoanei care predică, nici pentru că nu se mai fac minuni și alte pricini care le spun oarecare în această privință, ci cauza nerodirii Cuvântului lui Dumnezeu în masa poporului de astăzi este arătată de Mântuitorul în Evanghelie, că oamenii ori sunt cale bătută, unde nu se poate prinde Cuvântul lui Dumnezeu, inima lor este bătută de grijile lumii și de draci și de patimi și nu mai prinde Cuvântul Domnului rădăcini, ori au inimile împietrite și Cuvântul Domnului numai puțin se oprește și se usucă, ori au inimile lor pline de interese materiale și nu numai atât, ci prinși și întunecați de ură și zavistie, de beție, de lăcomie, de fățărnicie, de viclenie și de toată răutatea și din cauza aceasta nu rodește în inima lor Cuvântul Domnului, că se înăbușă de aceste păcate pe care le găsește acolo în inima omului.
Citește în continuare „Cauza nerodirii Cuvântului lui Dumnezeu”
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.
Citește în continuare „Pune-ți ordine în rugăciune și-ți pui ordine în viață !”
În cărţile noastre de slujbă ‒ unii dintre dumneavoastră citiţi din ele ‒ aţi văzut că există anumite menţiuni. Când se face aşa, cum se face… La un moment dat, când slujba este foarte lungă, scrie acolo că putem să citim restul slujbei acasă. De ce? Pentru că Biserica nu urmăreşte osteneala şi îngreunarea vieţii omului, ci urmăreşte aducerea lui într-o rânduială.
Citește în continuare „Rânduiala duhovnicească este esențială pentru fiecare dintre noi”
În a doua carte a Bibliei, Ieşirea, în capitolul 3, Moise vorbeşte despre teofania pe care a trăit-o pe când „păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său”, la muntele lui Dumnezeu, Horeb (Ieşirea 3, 1). Aici, Domnul Se arată lui Moise în rug de foc: „Într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieşirea 3, 2).
Marii Părinți ai Patericului se caracterizează și printr-o mare încredere în mila lui Dumnezeu, care nu este închisă în felurite reglementări aspre și aride. Cu toate acestea, marii bătrâni nu diminuează niciodată asceza și pocăința prin faptul că sunt neîncetat aspri cu ei, dar plini de compasiune pentru ceilalți. Și, în felul acesta, rămân în echilibru permanent.
Viața Sfântului Macarie Egipteanul, II, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 54-55
„(…) Cum poate să ajungă cineva la desăvârșire? (…) La desăvârșire omul ajunge numai dacă are în inima și în trupul său smerenie; dacă nu-i dă importanță pentru vreun lucru, ci mai degrabă se socotește pe sine mai prejos decât orice creatură; dacă nu judecă pe nimeni, ci numai pe sine; dacă suferă insulta și alungă din inima sa orice răutate; dacă se silește să fie milostiv, bun, iubitor de frați, înțelept, cumpătat pentru că s-a scris: Împărăția cerurilor este a celor ce o iau cu asalt (Matei 11, 12); dacă nu privește chiorâș; dacă își păzește limba; dacă își întoarce auzul de la tot ce este zadarnic și vătămător; dacă face dreptate cu mâinile sale; dacă inima îi este curată înaintea lui Dumnezeu, iar trupul neîntinat; dacă își amintește în fiecare zi de moarte; dacă îndepărtează din sufletul său mânia și răutatea; dacă se leapădă de cele materiale și de plăcerile trupești; dacă se leapădă de diavol și de toate lucrurile lui și dacă se roagă neîncetat; dacă în tot timpul și locul, în toate cugetele și lucrurile este asistat de Dumnezeu. (Altfel), nu poate exista desăvârșire.”
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
„Ieșit-a semănătorul să semene.” De când a ieșit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El Însuși, apoi prin Apostoli, iar în cele din urmă, prin dumnezeieștile Scripturi și prin dascălii cei de Dumnezeu înțelepțiți, și până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun și vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun?
Citește în continuare „Să fii gata a te arăta pământ bun și vei fi semănat neîncetat !”
Da, spune, diavolul trebuia să dispară şi noi toţi ne-am fi mântuit, susţin cei ce s-au moleşit, dezvinovăţindu-se.
Citește în continuare „Biruim forțele întunericului chemând în noi Lumina”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap. VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 29
„Cele spuse de Apostol în Epistola către Efeseni (de fapt: I Tesaloniceni 5, 23) cărora le dorește să li se sfințească în întregime, fără de prihană, trupul și sufletul și duhul și să se păzească întru venirea Domnului Iisus Hristos, prin trup, înțelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea afectivă și prin duh pe cea cugetătoare. Același adevăr ni-l pune la inimă Domnul când recomandă cărturarului din Evanghelie că, înaintea oricărei alte porunci, trebuie pusă iubirea față de Dumnezeu, care trebuie să fie pusă în lucrare din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul (Marcu 12, 30). Căci, după părerea mea, și aici cuvântul Scripturii face aceeași deosebire, și anume elementul trupesc fiind redat prin inimă, factorul mijlociu, adică cel afectiv, fiind redat prin suflet, iar elementul superior sau cuvântător este redat prin duhul. De aici derivă și faptul că Apostolul cunoaște trei moduri de viețuire trupească, în care omul se dedică numai pântecului și plăcerilor lui, al doilea mod de viețuire e cel al afectelor naturale (…) și în al treilea rând avem viețuirea duhovnicească sau cea desăvârșită, potrivit căreia privirea e ațintită continuu spre Dumnezeu.”
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Siropul de curmale este un aliment nutritiv, cu proprietăți asemănătoare mierii de albine. Conţine aminoacizi și antioxidanți mai mult decât merele, portocalele sau bananele, plus numeroase vitamine, minerale, fibre. Siropul de curmale nu are în compoziţie gluten sau alte elemente alergene. Se poate consuma ca atare, ca îndulcitor sau adăugat în diverse preparate.
Citește în continuare „Preparate gustoase cu sirop de curmale”
Oricine a experimentat cel puțin o dată neplăcuta senzație de balonare. Formarea de gaze în interiorul intestinului este un proces normal, natural. Eliminarea acestora este, iarăși, un fenomen firesc – în medie, o persoană elimină gazele intestinale de 14 ori pe zi, fie că o face conștient sau inconștient. Când fenomenul este frecvent, sonor sau când gazele au un miros perceptibil, flatulența poate fi o problemă foarte stânjenitoare. Pentru alte persoane, o problemă este reprezentată mai degrabă de durerea cauzată de aceste gaze și de distensia abdomenului.
Citește în continuare „Prevenirea balonării și flatulenței prin schimbarea obiceiurilor alimentare”
Prin rugăciune omul vorbește direct cu Dumnezeu, devine copil al lui Dumnezeu. Prin rugăciune depășește obstacolele vieții, adică necazurile, grijile, suferințele, nevoile, lipsurile, intrigile, uneltirile, neînțelegerile și clevetirile. Prin rugăciune sunt zdrobite săgețile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți!
Nu lăsaţi mâinile în jos, nu slăbiţi cu râvna şi cu rugăciunea. Despre Moise ne spune Biblia că a ţinut mâinile ridicate toată ziua, de dimineaţa, până la apusul soarelui. Toată ziua acestei vieţi să o petrecem şi noi „cu mâinile ridicate”, adică în rugăciune. Din „dimineaţa copilăriei”, până la „apusul soarelui”, să ţinem mâinile în sus. „Privegheaţi şi vă rugaţi, că trupul este neputincios, iar duhul osârduitor”, a zis Iisus (Marcu 14, 38).
Citește în continuare „Să vorbim cu Dumnezeu oricând și oriunde !”
– Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?
Citește în continuare „Cum poate ajunge cineva la pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ?”
În Postmodernitate s-a instaurat un soi de incoerenţă în ceea ce priveşte viziunea omului asupra vieţii, legată în mare măsură de schimbările majore care se semnalează în întreaga lume. Din cauza deselor şi marilor schimbări din societate, omul nu mai are putinţa de a le urmări, motiv pentru care, ghidat de pseudovalori inoculate în special cu ajutorul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de (dez)informare şi influenţare a opiniei publice, rămâne într-o stare de debusolare în ceea ce priveşte propria sa identitate. Cu toate acestea, răspunsurile oferite de noile tehnologii şi de progresele extraordinare din ştiinţă nu-l mai satisfac pe omul postmodern. De ce oare? Pentru că omul nu este numai trup, ci şi suflet.
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a VII-a, Cap. 21-22, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 208
„Trebuie evitate nu atât efectele lăcomiei de bani, cât mai ales stârpită din rădăcini patima de bani, nu ne va fi de nici un folos a nu avea bani, dacă dorința de a-i avea stăruie în noi.
Chiar fără a avea bani, poate suferi cineva de boala lăcomiei de avere și să nu-i aducă nici un folos sărăcia, dacă n-a fost în stare să-și stârpească această patimă, complăcându-se în lipsă, nu ca urmare a virtuții, ci constrângându-se cu durerea inimii să poarte povara la care e obligat. Așa cum declară cuvântul evanghelic, că pot fi în păcatul desfrânării chiar cei cu trupul nepângărit, tot astfel, după simțământul și mintea lor, pot fi osândiți la un loc cu cei avari chiar cei foarte lipsiți de bani (Matei 5, 29): căci le-a lipsit acestora prilejul de agonisire, nu și pofta, a cărei alungare dă în mod obișnuit mai mult drept la cunună înaintea lui Dumnezeu, decât constrângerea. Deci, să ne silim să nu se risipească în van câștigul ostenelilor noastre. Căci este un lucru dureros să înduri urmările sărăciei și lipsurilor și să pierzi roada atâtor strădanii din vina unei voințe bolnave.”
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă! Luca 8, 5-15 Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului)
Citește în continuare „Diversitatea lăuntrică a primirii Cuvântului”
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
DUMINICA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Tit |
![]() |
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XII, 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 143
„Toți drepții au mers pe drumul cel strâmt și plin de încercări, au fost prigoniți, au fost puși la cazne, au fost ocărâți (s-au îmbrăcat) în piei de capră, au trăit în peșteri și în crăpăturile pământului (cf. Evrei 11, 37-38). Tot așa și Apostolii, până în ceasul de acum, spune (Apostolul Pavel), flămânzim, însetăm, suntem goi, ocărâți și pribegim (I Corinteni 4, 11). Unora dintre ei li s-a tăiat capul; alții au fost răstigniți, iar alții în diferite feluri au suferit. Dar Stăpânul lor și al Profeților și al Apostolilor cum a viețuit? Nu ca și când ar fi uitat de slava Sa divină? El S-a făcut pildă nouă prin faptul că a fost ocărât, că a purtat coroană de spini pe cap, că a fost scuipat, că a fost pălmuit și răstignit. Iar dacă Dumnezeu așa a viețuit pe pământ, se cuvine ca tu să-L urmezi. Așa au viețuit și Apostolii și Profeții. Noi, dacă vrem să fim zidiți pe temelia Domnului și a Apostolilor, datori suntem să-i urmăm pe ei. Pentru că zice Apostolul (Pavel), în Duhul Sfânt: Fiți imitatorii mei, precum și eu sunt al lui Hristos (I Corinteni 4, 16). Iar dacă tu iubești slava de la oameni, dacă vrei să ți se ploconească (oamenii) și dacă (tu) cauți odihna, atunci te-ai abătut de la calea (lui Hristos). Tu trebuie să te răstignești împreună cu Hristos, Cel ce e răstignit, să pătimești împreună cu Cel ce a pătimit, pentru ca astfel să fii preaslăvit împreună cu Cel ce S-a preaslăvit.”
Cuvioasa Maica noastră PARASCHEVA a cărei sfinte moaşte se află în Catedrala Mitropoliei din Iaşi
Evanghelia de la Luca |
![]() |
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
În fiecare an, la jumătatea lunii octombrie, mii de pelerini merg la Iaşi să o cinstească pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. Cu acest prilej, prăznuirea Sfintei este împodobită de slujbele bisericeşti care dezvoltă o imnografie deosebită dedicată Cuvioasei. Din cântările închinate cinstirii ei descoperim importanţa sărbătorii din 14 octombrie când facem „pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi”.
Citește în continuare „Cuvioasa Parascheva, sfânta celor ce sunt în nevoi”
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Citește în continuare „Chip și închipuire ‒ cu cine alegem să ne asemănăm ?”
Nădejdea în Domnul alungă deznădejdea întunecată, plină de spaime, chemând mila dumnezeiască și mântuirea. Nădejdea în Domnul îi izbăvește pe cei căzuți. Nădejdea la mila lui Dumnezeu îi îndreaptă pe cei îngenuncheați; ea desface lanțurile de la picioarele celor întemnițați.
Citește în continuare „Nădejdea șterge lacrimile sufletului rănit”
Preacuvioase părinte, ce este nădejdea?
Citește în continuare „„Nădejdea cea în Hristos este dulcea aşteptare a vieţii veşnice””
Biserica Ortodoxă se identifică adesea cu slujbele, rânduielile, rugăciunile și tot instrumentarul liturgic care deservește ceea ce în termeni de specialitate se numește cult divin. Viața ei este ritmată de succesiunea slujbelor, și în special a Sfintei Liturghii, care se săvârșește în cuprinsul ei zilnic la un moment dat. Chemarea „Iară și iară, cu pace Domnului să ne rugăm!” este un deziderat pe care și credincioșii îl urmăresc nu numai la biserică, ci și în viața personală. Această realitate ne conduce la ideea că rugăciunea este în viața Bisericii, ca sinaxă sau comunitate a celor aleși, o lucrare fără de sfârșit. Acest lucru se vede mai clar în lumea monahală, unde rugăciunea este preocuparea principală și toate aspectele vieții călugărilor și călugărițelor sunt orânduite spre facilitatea acestei lucrări. Noi înșine, fiecare creștin în parte, putem mărturisi în pagini nesfârșite folosul rugăciunii în viața noastră.
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. VI, 40.2-40.4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 254
„Fericiți făcătorii de pace, adică cei care domesticesc și îmblânzesc legea care se luptă împotriva gândului minții noastre, cei care îmblânzesc amenințările mâniei, momelile poftei și celelalte patimi, care duc război împotriva gândirii noastre. Aceștia, ducându-și viața însoțiți de știință, de fapte bune și de învățătura cea adevărată, se vor restabili în înfierea cea foarte mult dorită. Desăvârșiți făcători de pace sunt aceia care păstrează neclintită pacea în orice împrejurare din viață, cei care numesc sfântă și bună conducerea dumnezeiască a lumii, care-și găsesc reazemul lor în știința lucrurilor dumnezeiești și omenești, datorită căreia ajung de socotesc contrarietățile din lumea materială cea mai frumoasă armonie a creației. Făcătorii de pace aduc pace și celor care se războiesc cu vicleniile de luptă ale păcatului, învățându-i să se întoarcă la credință și la pace.”
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Diavolul ne trimite gânduri de deznădejde ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul, adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la Cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Dorința voastră de a ști despre mine dacă mă îngrijorez, n-o pot satisface întru totul printr-un simplu răspuns: voi spune doar că în exterior nu se vădește prin nimic, iar înăuntru, chiar dacă se întâmplă ceva tainic, nu am cunoștință de aceasta, ci doar siguranța că nimic nu mi se poate întâmpla fără îngăduința lui Dumnezeu. Iar dacă El va voi să-mi trimită ceva pentru păcatele mele, acestea trebuie să le primesc cu umilință, pentru că nicăieri nu putem fugi de mâna Lui.
Citește în continuare „„Nimic nu mi se poate întâmpla fără îngăduința lui Dumnezeu””
Lume multă în fața Palatului Sinodal al Bisericii Greciei. Tocmai fusese ales noul mitropolit pentru tronul Mitropoliei Salonicului. Arhiereul ales îi saluta unul câte unul pe mitropoliții corpului electoral, mulțumindu-le pentru votul lor.
Citește în continuare „Cine nu se va folosi din tăcerea mea nu-mi va înțelege nici cuvintele”
După ce am expus, în alte dăți, manifestările încâlcite, iar uneori chiar contradictorii ale akediei, ar putea să-i nască cuiva ideea că această patimă e de netămăduit sau, în orice caz, foarte greu. Însă aceasta nu este decât o viclenie, ivită poate tot dintr-o sugestie a duhului akediei, care-i induce creștinului gândul de a dezerta, de a trândăvi, de a nu lupta, de a nu se strădui să iasă din mrejele patimii. E adevărat că mintea celui cuprins de akedie nu poate concepe o ieșire din această stare. Și tocmai de aceea primul și cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facă cel căzut în akedie este să știe că orice patimă, inclusiv aceasta, se poate tămădui cu ajutorul lui Dumnezeu și cu dorința lui de a se ridica. Un singur gând hotărât, un mic gest care să arate faptul că omul dorește să scape de akedie e de ajuns ca Dumnezeu să-i vină în ajutor celui ce voiește. Ideea că patima și răul, în general, reprezintă o stare nefirească, parazitară, poate să-i schimbe omului în mod radical starea și să-l determine să ia măsuri. De asemenea, certitudinea că toată lumea se află sub privirea și sub Pronia lui Dumnezeu, fără a Cărui știință nu piere nici un fir de păr din capul nostru, că Domnul știe starea noastră și așteaptă doar să-L rugăm, ne va ajuta să purtăm cu răbdare lupta akediei, dacă aceasta se va prelungi. În orice caz, începutul oricărei tămăduiri se află în înțelegerea faptului că bolim, că avem nevoie de ajutor pentru a ne tămădui și că dacă vom continua să lâncezim și vom sta, potrivit expresiei populare, „cu mâinile în sân”, în nici un caz lucrurile nu se vor schimba. Prin urmare, de undeva ar trebui să începem!
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XLVIII, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 277
„De ai crede că rănile cele veșnice și nevindecabile ale sufletului nemuritor și bolile sale cauzate de viciu sunt vindecate de Hristos, tu ai crede că El poate să vindece și relele și bolile trecătoare ale trupului, și numai către El ai alerga, trecând cu vederea leacurile și îngrijirea doctorilor. Dat fiindcă acela care a făcut sufletul a făcut și trupul, Cel ce vindecă (sufletul) cel nemuritor, acela poate să vindece și trupul, bolile și suferințele cele vremelnice.”
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Înțelegi că smerenia se învață? Numai întru smerenie le înveți pe cele cerești și înalte.
Citește în continuare „Fără smerenie, oricât ai citi, nu înveți nimic”
Războiul duhovnicesc este prezent oriunde. Nu sunteți scutit de acesta, chiar dacă nu vedeți săgețile ce vin de la vrăjmași.
Citește în continuare „Fără smerenie, suntem orbi în războiul duhovnicesc”
Maica lui Dumnezeu este cu totul pătrunsă de duhul lui Hristos, pe Care L-a purtat ca Dumnezeu-Om în pântecele său – este pătrunsă de duhul blândeţei, al smereniei, bunătăţii, milostivirii, împreună-pătimirii, sfinţeniei, dreptăţii, şi este totdeauna gata să mântuiască pe cei ce vin la ea cu credinţă şi cu osârdie. Drept aceea, trebuie să ne rugăm ei întotdeauna cu osârdie, cu nădejde.
Avva Sisoe avea deja popularitate în rândul asceților din pustia egipteană, iar la el veneau alții să ceară sfat. De multe ori erau atrași chiar de faima sa, pe care, cel mai adesea, o confirmau după întâlnire. În felul acesta au ajuns la el trei monahi care erau bântuiți de imagini biblice ale iadului veșnic. Prin urmare, îl întreabă pe Sfântul Sisoe cum să scape de râul de foc (Ap. 20, 14), de scrâșnirea dinților (Mt. 8, 12), de viermele cel neadormit (Is. 66, 24) sau de întunericul cel mai din afară (Mt. 8, 12). Primul cuvânt pe care îl are pentru ei avva Sisoe este unul de încurajare și smerit. Le spune: „Eu nu mă gândesc la nici unul din aceste lucruri. Lui Dumnezeu Îi place să fie milostiv și eu sper să Îi fie milă și de mine”.
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Liturghie are o vechime de două milenii şi este o moştenire sacră a epocii apostolice. Parcurgând Sfânta Scriptură a Noului Testament din Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, aflăm că în Biserica primară creştinii „stăruiau… în frângerea pâinii”. Ceea ce ne arată că ei participau la Sfânta Liturghie, în centrul căreia este Euharistia.
Citește în continuare „Sfânta Liturghie în epoca apostolică”
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 22, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 176-177
„Să știm că de aceea supunem trupul la chinul înfrânării, ca să putem ajunge prin acest post la curăția inimii. Însă zadarnică ne este truda, dacă, suportând-o neistovit în vederea unui țel, nu-l putem atinge, oricâte chinuri ne-am impus. Mai bine ar fi fost să ne fi înfrânat de la mâncăruri oprite sufletului, decât să fi postit cu trupul de la alimente naturale, dar mai puțin vătămătoare. Imboldul la mâncare este firesc și nevătămător pentru făptura lui Dumnezeu, neavând în sine nici un păcat, pe când defăimarea fraților, despre care este spus: Să nu-ți placă să clevetești, ca să nu fii smuls din rădăcini (Pilde 20, 15), este o hrană a sufletului dintre cele mai primejdioase. Iar despre mânie și pizmă zice fericitul Iov: Mânia ucide pe cel fără de minte și pizma îl omoară pe cel mic (Iov 5, 2).”
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Multe minuni și mile am văzut de la Domnul și de la Maica Domnului, și nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.
Citește în continuare „„Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția Maicii Domnului””
Învățătura lui Iisus Hristos este copleșitoare în simplitatea ei. Nu ni se dau sarcini, ci Domnul ne spune să ne luăm un singur lucru: Crucea. În loc de a cere de la noi mult efort, El dorește un singur lucru: viața noastră. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 34-36).
Citește în continuare „Icoana „Scara dumnezeiescului urcuș””
În iconografia bizantină putem remarca o icoană numită „Scara raiului”. Este o imagine deosebită, inspirată din cartea numită „Scara” a Sfântului Ioan Scărarul – lucrare alcătuită din treizeci de capitole pentru mântuire. În reprezentarea inspirată de această scriere, cele treizeci de trepte ale urcușului dumnezeiesc sunt redate prin tot atâtea trepte ale scării, care se sprijină pe pământ și ajunge la cerul simbolizat printr-o boltă din care iese Hristos. Scena se mai poate vedea în pronaosul bisericilor mai vechi și în trapezele mănăstirilor din Sfântul Munte Athos.
Citește în continuare „Scara urcușului Dumnezeiesc în iconografie”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. III, 3-4, Cap. IV, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 455-456
„Cum vrem să fim găsiți când ne rugăm, așa să ne pregătim înainte de timpul rugăciunii. Când suntem în rugăciune, ne apar în minte și plutesc în fața ochilor noștri aceleași gânduri dinainte: fapte, vorbe, sentimente de mânie, tristețe, pofte, sau chiar râs prostesc care, lucru rușinos de spus, poate fi stârnit de amintirea vreunui fapt, sau a vreunei vorbe de mai înainte. De aceea, înainte de rugăciune să alungăm în grabă din adâncul inimii noastre tot ceea ce nu voim să ne vină în minte când ne rugăm. Numai așa vom putea îndeplini acea recomandare apostolică: «Rugați-vă fără întrerupere» și «în tot locul ridicând mâini curate, fără ură și fără preget». Astfel nu vom putea îndeplini această poruncă, dacă mintea noastră nu va fi hrănită neîntrerupt prin contemplarea lui Dumnezeu Cel Atotputernic, ferită de orice atingere cu viciile și practicând virtuțile ca pe niște bunuri firești. Felul sufletului nostru se aseamănă destul de bine cu un fulg foarte mic, sau cu o pană foarte ușoară. Acestea, dacă nu au fost atinse de nici o stricăciune venită sau pătrunsă din afară, prin propria lor substanță la cea mai mică suflare în chip natural se înalță spre cer. Dar dacă au fost îngreuiate de vreo umezeală (…), vor coborî în adâncurile pământului, din cauza greutății pe care le-a dat-o umezeala. La fel și mintea noastră, dacă nu s-a îngreuiat (…) de vicii și de grijile lumii acesteia, se va înălța către cele de sus la cea mai ușoară suflare a meditației duhovnicești, ajutată în chip natural de puritatea sa și, părăsind cele de jos și pământești, se va muta la cele cerești și nevăzute. De aceea suntem sfătuiți destul de limpede de îndemnurile Domnului: «Vedeți să nu se îngreuieze inimile voastre în desfrânare, în beții și în grijile lumești». Astfel, dacă voim ca rugăciunile noastre să pătrundă nu numai în ceruri, ci chiar deasupra cerurilor, să ne curățim mintea murdărită de toate viciile pământești și de gunoiul patimilor, pentru a-i reda frumusețea firească. Numai astfel rugăciunea se va înălța la Dumnezeu, fără să fie trasă înapoi de greutatea vreunui viciu.”
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
Un creștin ortodox nu consumă carne mai bine de jumătate de an. La unele persoane, carnea nu se găseşte deloc în meniu, pe toată perioada anului. Este acesta un obicei sănătos? Când vorbim despre carne, primele care ne vin în minte sunt proteinele, în legătură cu care ne putem pune o serie de întrebări: cât de importante sunt ele pentru organism?; carnea este singura sursă de proteine?; care sunt cele mai potrivite alimente în perioadele de post?; să renunțăm de tot la carne?
Citește în continuare „Proteinele, cruciale pentru sănătate și viață”
Somnul este un pește cu aport moderat de grăsimi, cu proteine de înaltă calitate în compoziţie, cu cantităţi importante de vitamine din complexul B, dar şi vitaminele A, E, PP, C, precum şi acizi grași Omega 3, Omega 6 etc., benefice organismului uman.
Să luăm aminte şi să ne păzim pe noi înşine, ca nu cumva, făgăduindu-ne a umbla pe calea cea îngustă şi cu necazuri, să aflăm că, pe calea cea largă umblând, ne rătăcim.
Citește în continuare „Calea cea strâmtă, care duce la Împărăţia Cerurilor”
Mâinile olarului, ca într-un cuib, cuprind o lume de-început, neîmpodobită și netocmită, gata să prindă chipul veșniciei, în gingășia formelor lutului în care se răsfrânge frumusețea cerului. Ulcica aceasta, care deocamdată este un boț de pământ ce visează, are fragilitatea existenței unui timp supus efemerității, dar, totodată, destinul atemporal al perenității, al începutului și nesfârșitului. Actul creator se răsfrânge astfel protector peste lutul însuflețit în ulcică, prefăcând-o într-o atitudine ritualică.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 307
„Nu vi se pare oare că viața prezentă este un drum continuu, o călătorie marcată de vârste ca de niște stații? Își are începutul, pentru fiecare om, cu durerile de naștere ale mamei, iar sfârșitul îl arată sălașurile din morminte. La ele ne duce pe toți călătoria aceasta; pe unii mai devreme, pe alții mai târziu; unii călătoresc străbătând toate răstimpurile vieții, iar alții nu poposesc nici în primele stații ale vieții lor. Drumurile care duc de la un oraș la altul pot fi evitate; iar cel care nu vrea, nici nu merge pe ele; calea vieții, însă, ne ține cu forța și, chiar dacă am vrea să amânăm călătoria, ne trage spre punctul de oprire pe care Stăpânul ni l-a rânduit. Nu-i cu putință, iubiților, ca cel care a intrat pe poarta care duce la această viață și care a pășit pe această cale, să nu meargă și până la sfârșitul ei. Fiecare din noi, îndată ce a ieșit din pântecele maicii lui, este prins de curgerea timpului și-i târât înainte; lasă mereu în urma lui ziua trăită și nu poate niciodată, chiar dacă ar vrea, să se mai întoarcă la ziua cea de ieri. Și ne bucurăm când suntem duși de timp mereu tot înainte; ne veselim când schimbăm o vârstă cu alta, ca și cum am dobândi cine știe ce; ne socotim fericiți când din copil ajungem bărbat și din bărbat ajungem bătrân. Și totuși, nu ținem seama că timpul pe care l-am trăit este timp pierdut din viață; nu simțim că viața noastră se cheltuiește, cu toate că o măsurăm totdeauna cu măsura vieții trăite și scurse; nu ne dăm seama cât de ascuns ne este timpul pe care ni l-a dat să-l trăim Cel ce ne-a trimis să facem călătoria asta; nu știm când va voi Stăpânul să ne ia de pe această cale, când va deschide fiecărui drumeț porțile intrării în cealaltă viață. De aceea, se cade să fim pregătiți în fiecare zi pentru plecarea noastră din această viață, așteptând cu ochii ațintiți semnul Stăpânului.”
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Filipeni |
![]() |
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Luca 7, 11-16 Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)
DUMINICA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
DUMINICA A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Galateni |
![]() |
Iată, azi dimineaţă a venit o mamă cu fiul ei. A venit de mai multe ori şi s-a plâns că îi este greu, că nu-şi iubeşte nora. Iar eu i-am pus:
Citește în continuare „Sfaturi pentru o soacră ce nu-și suportă nora”
Omul poate să facă din Rai, iad. În urmă cu câţiva ani a avut loc o întâmplare interesantă. Au venit aici doi oameni căsătoriţi, dăruiţi de Domnul cu frumuseţe trupească – nu am mai întâlnit o astfel de pereche, în care bărbatul şi femeia să fie atât de frumos împodobiţi de Domnul, ceva de negrăit! Era vreme rece şi am slujit în paraclis, apoi, când slujba s-a sfârşit, ei au căutat să mă întrebe:
Citește în continuare „De ce apare tulburarea în familia noastră ?”
Desăvârşit este numai Dumnezeu, chiar şi sfinţii au avut neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că jumătatea pe care o cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe. Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el!). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41).
Citește în continuare „Smerenia și bunătatea țin familia puternică”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, A doua convorbire cu părintele Serenus, Cap. XII, 1-2, Cap. XIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 441-442
„Este atât de încărcat văzduhul de mulțimea duhurilor necurate care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără linişte şi odihnă, încât cu destul folos pronia divină a sustras vederii omeneşti aceste duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor şi după cum le place, oamenii nemaiputând suporta frica de ele ajung să fie mereu chinuiți şi să sufere, fiindcă nu pot să privească cu ochii trupeşti astfel de chipuri, ori să devină zilnic mai răi, molipsiți de exemplele lor. Prin aceasta se produce o familiaritate dăunătoare şi o tovărăşie primejdioasă între oameni şi puterile necurate ale văzduhului, fiindcă aceste blestemății, care se petrec acum între oameni, sunt ascunse fie de despărțirile zidurilor, fie de distanța locurilor şi de oarecare jenă şi ruşine. Dar dacă ele s-ar petrece mereu pe față şi în văzul tuturor, ar îndemna la o mai mare nebunie şi rătăcire, fără să mai intervină vreun moment din timp în care să nu mai aibă loc nelegiuiri. Pentru duhurile necurate nu există nici oboseală trupească, nici ocupație de familie, nici grijă de traiul zilnic, care să-i împingă ca pe noi să renunțe uneori, chiar fără voie, la cele începute. Este foarte sigur că puterile vrăjmaşe au şi între ele ciocniri asemănătoare celor prin care atacă pe oameni. Ele nu încetează să lupte neobosit şi să provoace neînțelegeri şi conflicte între unele neamuri cu care au stabilit un fel de intimitate în manifestarea răutății.”
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
SÂMBĂTĂ ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. I Corinteni |
![]() |
Cel ce cu puțin înainte era zăbavnic în a crede în Hristos s-a vindecat în scurt timp cu desăvârșire. Au trecut numai opt zile, și piedicile necredinței au fost desființarea de Hristos, Care i-a arătat urmele cuielor și coasta.
Cred că ați citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „Nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important.
Citește în continuare „Dacă suntem smeriți, atunci numele noastre vor fi scrise în Ceruri”
Sfânta Biserică prin alcătuirile de la sfânta slujbă ne spune: „Cine a păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit! Că dacă n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au clătit – am zice care au zguduit – cele de sus și cele de jos? Acest dar lui Toma, s-a dat a o pipăi pe aceasta și a striga lui Hristos: Domnul ești și Dumnezeul meu!”.
Citește în continuare „Cine crede în Învierea Domnului Hristos trăiește într-o mare bucurie”
Apariţia apologetică a părintelui profesor Dumitru Stăniloae în cronica gazetărească interbelică a intervenit ca reacţie la afirmaţiile scrise, destul de critice şi imparţial cântărite, pe care unii istorici și critici le făcuseră cu privire la „tradiţia şi trecutul Ortodoxiei româneşti”.
Într-o societate care prețuiește inițiativa personală și acțiunea aproape imediată, îndemnul Domnului Hristos, „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41), poate fi văzut ca o frână sau piedică. Este normal să ni se ceară ca înaintea unui lucru să punem o dreaptă judecată și o cumpănire bună, dar rugăciunea este cu mult mai mult decât acestea.
Citește în continuare „Rugăciunea poate să regenereze făptura”
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), cap. IV-VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 48-49
„Că așa este scris: Și după câteva zile a adus Cain din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu; și a adus și Avel din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a căutat Dumnezeu spre Avel și spre darurile sale, iar spre Cain și jertfele lui n-a privit. Și s-a întristat Cain foarte și s-a mâniat fața lui. Și a zis Dumnezeu lui Cain: De ce te-ai întristat și de ce s-a mâhnit fața ta? Dacă ai fi adus drept și ai fi împărțit drept, n-ai fi păcătuit. (…) Și a zis Cain către Avel, fratele lui: Să mergem la câmp. Și a fost când ei erau la câmp, s-a sculat Cain asupra lui Avel, fratele lui, și l-a omorât (Facerea 4, 3-8). Vedeți, fraților? Invidia și pizma au săvârșit ucidere de frate. Din pricina invidiei, părintele nostru Iacov a fugit din fața lui Isav, fratele lui (Facerea 27, 41). Invidia a făcut ca Iosif să fie prigonit până la moarte și dus în robie (Facerea 37, 1-36). Invidia l-a silit pe Moise să fugă din fața lui Faraon, împăratul Egiptului, când a auzit de la cel de același neam cu el: Cine te-a pus pe tine judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori și pe mine, cum ai ucis ieri pe egiptean? (Ieșirea 2, 14). (…) Dar să punem capăt exemplelor vechi și să venim la atleții credinței, care sunt aproape de noi. Să luăm pilda de vitejie din generația noastră. Din invidie și pizmă au fost prigoniți cei mai mari și mai drepți stâlpi ai Bisericii (Galateni 2, 9), luptând până la moarte. Să punem înaintea ochilor noștri pe bunii Apostoli: pe Petru, care, din pricina invidiei nedrepte, n-a suferit una, nici două, ci mai multe munci; și îndurând așa mucenicia, a plecat la locul de slavă cuvenit lui. (…) Acestor bărbați, care au viețuit cu cuvioșie, li s-a adăugat o mare mulțime de oameni aleși, care, suferind, din pricina invidiei, multe munci și chinuri, au fost printre noi minunată pildă.”
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
VINERI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
Rugăciunea este și o ridicare a omului deasupra lui însuși. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreționară, omul scapă de natură și moarte. Numai eliberându-se de el însuși omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nicio patimă. Evagrie Ponticul spune: „Starea de rugăciune este o dispoziție nepătimașă câștigată prin deprindere care răpește printr-o iubire desăvârșită până pe culmile inteligibile mintea ajunsă înțeleaptă și duhovnicească”.
Pentru a deveni locul „odihnei” lui Dumnezeu sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de „odihnă”, mintea omenească trebuie să fie capabilă să primească în sine o conștiință infinit profundă și luminoasă. Dumnezeu trebuie să afle în aceasta posibilitatea de a răsfrânge lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adânciri nesfârșite. Omul trebuie să fie capabil de o experiență conștientă mereu nouă, mereu mai adâncă a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la rândul Lui, se bucură de această continuă noutate a bucuriei omului în care El se odihnește.
Citește în continuare „Cum să devină omul locul odihnei lui Dumnezeu ?”
Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.
Este foarte interesant faptul că lumea modernă începe să descopere valoarea tradiției patristice silită oarecum să facă apel la ea pentru a-și rezolva o sumă de probleme psihologice pentru care științele moderne nu au răspunsuri eficiente. Așa stau lucrurile și cu boala sufletească ce poartă numele de akedia.
Citește în continuare „Viziunea Părinților Bisericii asupra akediei”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, 5e, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, p. 62
„Dacă definiția oricărei firi o constituie rațiunea lucrării ei ființiale, cel ce n-ar spune că aceasta e îndoită ar admite mituri cu centauri. Și apoi dacă ar fi așa, cel ce ar fi astfel având o singură lucrare – și aceasta, naturală – cum ar putea săvârși cu ea minunile și patimile, care se deosebesc întreolaltă prin rațiunea firii, fără să urmeze nici o privațiune absenței unei capacități a firii? Căci nici una din existențe nu poate înfăptui prin una și aceeași lucrare cele contrare, fiind ținută în marginile definiției și ale rațiunii firii. De aceea nu e permis a spune că în Hristos e simplu o singură și naturală lucrare a dumnezeirii și a trupului, dacă dumnezeirea și trupul nu sunt, după calitatea naturală, unul și același lucru. Căci în acest caz ar fi și o singură fire, iar Treimea ar deveni pătrime. Fiindcă nici după fire, nici după putere, nici după lucrare, nu S-a făcut, zice, una cu trupul. Pentru că prin nimic din ce e Fiul una cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pentru ființa cea una nu S-a făcut una cu trupul din pricina unirii, chiar dacă l-a făcut pe acesta prin unirea cu Sine de viață făcător, deși prin fire era muritor. Căci altfel S-ar fi arătat ca fiind de o fire schimbăcioasă și schimbând ființa trupului în ceea ce nu era, iar unirea făcându-l una după fire.”
Citește în continuare „Firile și lucrările Mântuitorului Hristos”
JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
Sufletul meu se înfricoșează și se cutremură când se gândește la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă și inima e săracă și neputincioasă, dar sufletul meu se bucură și e atras să scrie despre Ea măcar un cuvânt.
Citește în continuare „Iubirea Maicii Domnului îmbrățișează întreaga lume”
Atotțiitor se zice pentru că este scaun atotțiitor, susținând și cuprinzând toate, fixând, întemeind și circumscriind și făcând totul neclintit în Sine și aducând la existență din Sine, ca dintr-o rădăcină atotțiitoare, toate și întorcând la Sine, ca într-un sân atotțiitor și ținându-le adunate în Sine ca într-un Scaun atotcuprinzător pe toate, printr-o susținere care le asigură pe toate și e mai presus de ele, nelăsându-le să cadă din ea și să se piardă ca scoase dintr-o casă atotcuprinzătoare. I se zice obârșie atotțiitoare și ca cea care le ține pe toate și le stăpânește, străbătându-le fără să le amestece și le impune tuturor jugurile primite de bună voie și durerile dulci ale dragostei dumnezeiești și atotțiitoare, ale bunătății ei neslăbite.
Citește în continuare „De ce este numit Dumnezeu Atotțiitor ?”
Atunci când un credincios se apropie de un preot să-i ceară binecuvântare, Domnul îl binecuvântează pe preot, iar apoi preotul, pe credincios. Astfel, preotul este transmițătorul harului lui Dumnezeu. Se sărută, de fapt, nu mâna preotului, ci mâna Domnului.
Citește în continuare „De ce se ia binecuvântare de la preot și i se sărută mâna ?”
Miracolele nu abundă în Patericul egiptean. Ba dimpotrivă, am putea zice chiar că există o cenzură a minunilor în cartea înțelepciunii Părinților ascetici din deșert. Înălțimea duhului la care au ajuns nu are nevoie să fie dublată de miracole pentru a putea fi observată și pentru a fi credibilă. Mai mult chiar, cu cât Părinții sunt mai îmbunătățiți, cu atât refuză să își pună smerenia în pericol și să se lase admirați de oameni.
În imnografia Bisericii noastre, cinstirea Maicii Domnului este prezentă aproape în toate slujbele, iar la sărbătorile ei din cursul anului bisericesc avem o bogăţie de cântări ce o laudă pe Preasfânta Fecioară Maria. Un astfel de caz este şi la prăznuirea ei din prima zi a lunii octombrie, când am sărbătorit „Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria”.
Citește în continuare „Maica Domnului, acoperă-ne cu omoforul milei tale !”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea părintelui Avraam, Cap. XXV, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 741
„Mai mare și mai bună răsplată ne aduce harul Domnului dacă luptăm împotriva ispitelor, decât dacă ne-ar fi ferit de orice astfel de luptă. Este dovadă de virtute mai înaltă și mai strălucită faptul de a rămâne întărit și nemișcat în prigoane și necazuri, de a îndura toate în liniște, cu credință în ajutorul lui Dumnezeu, a triumfa împotriva atacurilor omenești cu răbdare, încins cu armele virtuții nebiruite, și a câștiga în chip glorios din slăbiciune puterea, fiindcă «puterea se desăvârșește în slăbiciune».”
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MIERCURI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.
Preotul este apostolul lui lisus Hristos, este apostolul neamului, mijlocitorul între Dumnezeu și orice creștin. Prin preot se fac toate minunile dumnezeiești, toate Tainele Bisericii. Fără el nu se fac! De aceea, preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinței, să fie totdeauna lumină, fiindcă dacă este lumină, totdeauna toți cei din întuneric aleargă la lumină. Preotul să fie tuturor pildă de fapte bune.
Citește în continuare „Preotul – mijlocitor între Dumnezeu și credincioși”
O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşată taină a preoţiei! Gândită şi sfântă, cinstită şi neprihănită, pe care Hristos a dăruit-o oamenilor la venirea Sa în lume. Cad şi mă rog cu lacrimi şi cu suspinuri, ca să privim ca printr-o oglindă la această comoară a preoţiei. Se înalţă până la înseşi cerurile cerurilor în mijlocul îngerilor celor fără de trupuri, în mijlocul puterilor celor de sus, la însuşi Stăpânul îngerilor şi Ziditorul şi de lumină dătătorul.
Amândouă antonimele par de la sine înțelese. Toată lumea știe ce înseamnă un prieten, respectiv un dușman. Dar de atâtea ori s-a dovedit că un lucru care pare evident nu este chiar așa de clar.
Așa arată realitatea, chiar și în ziua de azi, deoarece rapoartele internaționale indică fără drept de apel faptul că religia creștină este sub o continuă și nemijlocită prigoană. Unul din șapte creștini este maltratat, prigonit, marginalizat sau amenințat cu moartea la nivel planetar. Unul din șapte mărturisitori ai lui Hristos este victimă directă a dictaturilor de tot soiul sau a fanatismului religios islamic. Pe toate continentele, dar în special în Asia și Africa, oamenii lui Hristos suferă. Așa a fost încă de la început, așa este și azi. Ce s-a schimbat, pe fond? Și de ce creștinismul rămâne, în continuare, cea mai agresată credință dintre toate celelalte?
Principalele religii sunt astăzi din ce în ce mai puţin „coduri de semnificaţie”, după cum afirma sociologul francez Danièle Hervieu-Léger, impuse persoanelor de sus, şi tot mai puţin „comunităţi naturale” în care indivizii îşi moştenesc identitatea religioasă (Cf. D. Hervieu-Léger, Le pèlerin et le converti. La religion en mouvement, Paris, Flammarion, 1999). În societățile moderne, în special în Europa, identitatea religioasă devine tot mai mult o chestiune de alegere personală. Din ce în ce mai des sunt întâlnite cazuri în care persoanele fac propria alegere în ceea ce priveşte credinţa religioasă, adesea după o lungă perioadă de tatonări şi „călătorii” spirituale.
Citește în continuare „Religia, alegere personală și responsabilitate socială”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, pp. 237-238
„(…) (Dumnezeu – n.n.) înfățișează îndată ca vecin și unit cu respectul față de Dumnezeu pe cel față de tată și de mamă, prin care am fost aduși, la porunca lui Dumnezeu, la ființă și existență, ținând, așa zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe cel ce se naște prin porunca dumnezeiască, printr-o lucrare neînvățată, imitând slava Creatorului. Și precum Dumnezeu e începutul și obârșia tuturor, ca Făcător și Creator, așa și fiecare dintre cei ridicați la știința de născători este ca o rădăcină a nașterii copilului ca născut din sine și ca un izvor al trecerii lui în existență. Așadar, slujba tatălui și a mamei spre aducerea la existență a tuturor celor de pe pământ este un chip (tip) al Creatorului tuturor.
De aceea legea a poruncit să li se dea lor o cinste mai aleasă decât altora, nelipsindu-i de răsplată pe cei ce s-au hotărât să-i cinstească și neeliberându-i de pedeapsă pe cei ce nu vor să facă aceasta.”
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
MARŢI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
Hrișca, ca și fulgii care derivă din aceasta, conține o multitudine de proprietăți benefice pentru organism şi de aceea este considerată un aliment complex. Nu conține gluten şi este recomandată inclusiv persoanelor cu diabet. Fulgii de hrişcă pot fi consumaţi sub diverse forme: în salate, copturi şi diverse preparate.
Teoria clasică spune că nu se pot crea celule noi în creierele noastre. Pur și simplu le folosim pe cele cu care ne naștem, iar dacă vârsta ori vreun alt factor le vatămă și mor, nu mai avem ce face – ne îndreptăm către ceea ce medicina numește neurodegenerescență. Cercetările din ultimii ani vin însă cu o veste bună: creierul poate continua să genereze celule noi, adică neuroni, chiar și la o vârstă înaintată, proces denumit neurogeneză.
Citește în continuare „Rolul dietei şi al mişcării în supravieţuirea neuronilor”
Știți, este o veche povestioară rusească despre o doamnă bătrână care se spovedea la același preot an de an și spunea de fiecare dată păcatele pe care le făcuse din tinerețe. Și într-o zi preotul i-a zis: „Ascultă, le-ai spovedit pe acestea de cel puțin douăzeci de ori. Ce rost mai are să le tot repeți din nou și din nou?”. Iar bătrâna a spus: „O, părinte, cât de dulce este amintirea lor…”.
Citește în continuare „„Spovedania nu înseamnă să te speli ca să te întorci înapoi în noroi””
În perioada de timp cât am fost la mănăstirea Stomiu, am cunoscut un familist cu mulți copii, care era păzitorul unui sat al Epirului, situat la o distanță de 4 ore și jumătate de mers pe jos de Konița, unde locuia familia lui. Avea 9 copii. Deoarece drumul spre sat trecea pe lângă mănăstire, țăranul acesta venea la mănăstire și când se ducea la serviciu, dar și când se întorcea. Când se întorcea din sat, ca să meargă acasă, mă ruga să-l las să aprindă el candelele. Deși vărsa undelemn pe jos, îl lăsam să le aprindă; preferam să curăț eu plăcile de piatră ale bisericii, decât să-l supăr. Când pleca de la mănăstire, cam la vreo 300 de metri de ea, trăgea întotdeauna un foc de pușcă. Asta nu mi-am putut explica, de aceea am hotărât să-l urmăresc din clipa când va intra în biserică până când va lua drumul spre Konița.
Să fim întotdeauna alături de Preacurata, prin rugăciunile noastre stăruitoare către Ea. Să năzuim întotdeauna spre acoperământul ei matern, cu credință tare că nici una din rugăciunile noastre, nici una din lacrimile noastre, nici unul din suspinele noastre nu vor pieri fără urmă.
Citește în continuare „Să rămânem mereu sub acoperământul Maicii Domnului !”
Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola Întâia către Serapion, Episcopul de Thmuis, Împotriva celor care hulesc și spun că Duhul Sfânt este creatură, XXXIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 65-66
„Însuși Domnul Iisus Hristos a învățat prin Sine pe samariteanca, și prin ea, pe noi, desăvârșirea Sfintei Treimi, ca fiind o dumnezeire neîmpărțită și una. Însuși Adevărul mărturisește, când zice samaritencei: Crede Mie, că vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina lui în Duh și Adevăr. Căci Tatăl îi vrea astfel pe cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui se cade să se închine în Duh și adevăr (Ioan 4, 21-22). Deci s-a arătat din aceasta că Adevărul este Fiul însuși, cum Însuși zice: Eu sunt Adevărul. Pentru El s-a rugat și prorocul David: Trimite lumina Ta și Adevărul Tău (Psalmi 42, 3). Deci adevărații închinători se închină Tatălui, dar în Duh și Adevăr, mărturisind pe Fiul și în El pe Duhul. Căci Duhul e nedespărțit de Fiu, cum nedespărțit e Fiul de Tatăl. Însuși Adevărul mărturisește aceasta, zicând: Voi trimite vouă pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, pe Care lumea nu-L poate primi (Ioan 15, 26; 14, 17), adică nu-L pot primi cei ce-L tăgăduiesc că El este din Tatăl în Fiul.”
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |
LUNI ÎN SĂPTĂMÂNA A OPTSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Ap. Efeseni |
![]() |
„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” Luca 6, 31-36 Duminica a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor)
Citește în continuare „Idealul vieții creștine – iubirea desăvârșită”
DUMINICA A NOUĂSPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH Evanghelia de la Luca |
![]() |