Foarte mulți oameni din societatea contemporană sunt închiși în ei înșiși. Foarte mulți oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în orașe mari sau mici, și care se distrează tot timpul împreună, se duc și vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate și să facă, astfel, rău societății. Foarte mulți dintre aceștia sunt de fapt singuri, sunt închiși în ei înșiși, deși par a fi continuu lângă ceilalți, și lipsiți de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru, într-o dăruire reciprocă. Astfel, omul scapă de zădărnicia existenței lui, poate trăi, se poate menține în echilibru, se află într-o relație adevărată cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni și poate spori duhovnicește.
Citește în continuare „Înconjurați de oameni, murim de singurătate. De ce ?”
Tot ceea ce facem, trebuie să fie făcut cu dragoste. Cuviosul Porfirie ne îndeamnă: Dragostea pe care o avem pentru aproapele nostru întărește și înmulțește dragostea pentru Dumnezeu. Aceasta este a doua poruncă pe care ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39).
Când te trezești dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună.
Omul credincios are nevoia ontologică de a vorbi cu Dumnezeu. Acest lucru îl face prin rugăciune. Prin ea noi Îl lăudăm pe Dumnezeu, mărturisind credinţa noastră în El. Spre exemplu, la finalul slujbei Utreniei noi Îl preamărim pe Dumnezeu rugându-ne: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci”.
La avva Sisoe se găsește o povestire care, ca linie generală, se aseamănă unei alte povestiri pe care o găsim la avva Ioan cel Pitic. În ambele cazuri se pune întrebarea ce ar trebui să facă frații, dacă, mergând prin deșert, călăuza rătăcește drumul. La avva Sisoe apoftegma este următoarea: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: Dacă suntem într-o călătorie și călăuza ne rătăcește, trebuie să-i atragem luarea aminte? Bătrânul zice: Nu. Fratele întreabă: Să-l lăsăm atunci să ne rătăcească? Bătrânul zice: Dar ce să faceți, să luați un ciomag să îl bateți? Eu am cunoscut câțiva frați care călătoreau prin pustiu și călăuza lor s-a rătăcit noaptea. Erau doisprezece și toți știau că s-au rătăcit și fiecare se lupta cu sine să nu spună. Când s-a făcut ziua, călăuza și-a dat seama că au greșit drumul și le-a zis: Iertați-mă, ne-am rătăcit. Toți i-au zis: Știm, dar am tăcut. El a fost uluit și le-a zis: Frații se stăpânesc până la moarte să nu vorbească. Și L-a slăvit pe Dumnezeu. Bucata de drum pe care o rătăciseră era de douăsprezece mile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își crească părinții copiii, 36-38, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 16, pp. 357-358
n vremea aceea aduceau la Iisus şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea“. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?“ Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“. Iar Petru a zis: „Iată, noi, lăsându-le pe toate ale noastre, Ţi-am urmat Ţie“. Iar El le-a zis: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nici unul care a lăsat casă sau femeie sau fraţi sau părinţi sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu, care să nu primească cu mult mai mult în vremea de acum, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică“.
iule Timotei, nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat. De acum nu bea numai apă, ci folosește puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni. Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor. Tot așa și faptele cele bune sunt vădite, și cele ce sunt altfel nu se pot ascunde. Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele și învățătura lui Dumnezeu. Iar cei ce au stăpâni credincioși să nu-i disprețuiască, sub cuvânt că sunt frați; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioși și iubiți. Acestea învață-i și poruncește-le. Iar de învață cineva altă învățătură și nu se ține de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreapta credință, acela e un îngâmfat, care nu știe nimic, suferind de boala împotrivirilor și a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, invidie, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricați la minte și lipsiți de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câștig. Depărtează-te de unii ca aceștia. Și, în adevăr, evlavia este mare câștig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are, pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot așa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci, având hrană și îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulați. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință, și s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 