1. Și tu, așadar, roaba lui Dumnezeu, fie te ridici, fie șezi, fie faci o lucrare, fie mănânci, fie te duci în așternutul tău pentru somn, fie te trezești, să nu se depărteze lauda lui Dumnezeu de pe buzele tale! Fericite sunt urechile care ascultă aceste cuvinte. Iar dacă intri în biserică în ceasul al douăsprezecelea să săvârșești o sinaxă mai mare și mai deasă împreună cu fecioarele de un suflet cu tine. Iar dacă nu ai pe cineva de un suflet cu tine, singură săvârșește slujba, fiindcă este prezent cu tine Dumnezeu și ascultă. Bine este să verși lacrimă înaintea lui Dumnezeu. Adu-ți aminte de ceasul al doisprezecelea[1], că în acesta S-a pogorât Domnul nostru în iad. Și văzându-L pe El, iadul s-a spăimântat și s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta Care coboară cu putere mare? Cine este Acesta care zdrobește porțile iadului cele de aramă și sfărâmă încuietorile cele de oțel? Cine este Acesta care S-a pogorât din Cer și S-a răstignit și nu a fost ținut de mine, moartea? Cine este Acesta Care dezleagă legăturile celor ținuți de mine? Cine este Acesta Care, prin propria moarte, m-a nimicit pe mine, moartea?
Citește în continuare „Mari păcate și nelegiuiri sunt șterse prin lacrimi și pocăință !”
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Dăruiește-mi mie, robului Tău, zdrobirea și luminarea inimii, ca să izvorăsc cu dulceață lacrimi întru rugăciune curată și Tu să ștergi cu puținele mele lacrimi zapisul greșelilor mele și pentru puținul meu plâns să stingi focul aprins în mine – că dacă îmi vei da, Stăpâne, să plâng aici, mă vei slobozi de focul cel nestins, dincolo.
Dacă omul are multă mândrie și orgoliu și caută să se chivernisească singur, spunând: „Ce să mă învețe pe mine altul, că eu știu, am citit”, atunci, pentru mândria aceasta, Dumnezeu te lasă în părăsire și te ia diavolul în primire și te amăgește. De fapt, aceasta-i smerenia: să asculți. Dar și ascultarea are o limită, până la păcat. Starețul, dacă este chibzuit, îți dă ascultări care să te ajute.
Cele mai lungi nopți sunt însoțite de durere. O operație complicată, o afecțiune incurabilă sau simplă, dar perseverentă în a-ți aminti că porți un trup, un gând care te bântuie, o grijă care nu vrea să adoarmă. Toate pot alcătui și separat, și în diferite alte combinații ceea ce numim termenul generic de durere. Spre deosebire de ceea ce cred majoritatea oamenilor, durerile noastre omenești, fizice sau psihice își au sediul în mintea, nu în inima noastră. În inima omului, plăcerea și durerea lasă locul luptei nevăzute dintre virtute și patimă, dintre lumină și întuneric, dintre viață și neant. Inima simte durerea și plăcerea, doar că nu le generează, nu acolo este punctul lor de plecare, el se află mai sus, în ceea ce gândim, în ceea ce ne place să creionăm despre tot ce se află în jurul nostru și cum ne putem folosi de acest „tot”. Încă de la început, omul a vrut să stingă durerea și să urce plăcerea pe noi culmi. Că nu i-a reușit, de fapt, niciodată este poate cel mai mare regret al său și, pe măsură ce timpul trece, cred că începe să se împace, ca specie inteligentă ce este, cu această amărăciune netrecătoare. Vom fi în continuare bolnavi, vom îmbătrâni, vom muri – încet sau repede, dar mai adesea în chinuri decât lipsiți de suferință. Mintea noastră făurește în continuare remedii, dar ele par mai degrabă paliative, menite să amăgească sfredelitoarea rațiune care nu se lasă învinsă în logica ei, dar care își rumegă eșecul văzând dominația durerii care o înconjoară. Nu a mers nici înălțarea idolilor plăcerii – aplatizarea minții o dovedește -, nici o cascadă de noi activități, nici extraordinara amăgire a unei nemuriri pământești gata-gata să se ivească după colț. Idolatrizarea plăcerii a sfârșit în a ne face mai sensibili și mai vulnerabili la orice stimul dureros, noile activități au sfârșit prin a ne plictisi nu doar de ele, ci și de noi înșine, de a ne dezgusta până la oroare de propriul sine, iar nemurirea pământească sună ca un blestem mai aspru decât cel mai groaznic mod de a muri, omenește vorbind.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 2, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, pp. 45-46
is-a Domnul către ucenicii Săi: „Prindeţi inimă şi înălţaţi-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie“. Şi le-a spus o parabolă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii: Când înfrunzesc, de la voi înşivă ştiţi, văzându-i, că vara e aproape. Aşa şi voi, când pe acestea le veţi vedea petrecându-se, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu. Adevăr vă grăiesc că neamul acesta nu va trece până ce toate acestea nu vor fi. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
raților, Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor, și l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a dat și zeciuială din toate, se tâlcuiește mai întâi: rege al dreptății, apoi și rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. Vedeți, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. Și cei dintre fiii lui Levi, care primesc preoția, au poruncă după lege, ca să ia zeciuială de la popor, adică de la frații lor, măcar că și aceștia au ieșit din coapsele lui Avraam; iar Melchisedec, care nu-și trage neamul din ei, a primit zeciuială de la Avraam și pe Avraam, care avea făgăduințele, l-a binecuvântat.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 