Înainte de a-și da sufletul, a simțit nevoia să se spovedească în fața celor ce se spovediseră toată viața la el. Să le arate, mai precis, cum izbutise să trăiască atât de mulți ani fără apă și fără mâncare. Nu coborâse niciodată de pe dealul unde își dusese zilele într-o bisericuță în care se găseau doar două icoane. Ieșise din bisericuța aceasta numai o singură dată, acum, la urmă, când toți cei din satul de la poalele dealului îl văzură pășind pe aer și oprindu-se deasupra lor, ca să-i cheme c-o voce surprinzător de veselă sus. Mai mult decât faptul că putea să plutească, i-a mirat veselia din vocea lui.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 