Dacă până la edictul de la Milano din anul 313 martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, odată cu libertatea şi oficializarea cultului creştin, venite prin Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă creștinilor o nouă formă de desăvârşire, aceea a martiriului continuu, în lupta pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, concretizată în trăirea solitară, numită monahism. Această formă de vieţuire nu era cu totul nouă. Ea a mai fost practicată în vechime (parțial sau total), de câteva mari personalităţi ale Vechiului Testament: Ilie Tesviteanul, Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul. Chiar Mântuitorul a trăit timp de patruzeci de zile în post şi rugăciune în pustia Qarantaniei (Matei 4, 1-10). Modelul deplin însă al acestui chip de vieţuire Mântuitorul Hristos avea să-l arate în persoana Sfântului Antonie cel Mare – Egipteanul. În lunga sa viață, de 105 ani (251-356), Antonie este considerat părintele şi începătorul monahismului.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 