„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !”

Ne apropiem cu pași repezi de finalul pelerinajului de anul acesta de la Sfântul Cuvios Dimitrie. Este uimitor cum un sfânt aproape necunoscut în timpul vieții lui pământești din sudul Dunării a reușit să influențeze, la fel ca Sfânta Parascheva în Moldova, viața bisericească din Capitală și nu numai. Prin sălășluirea moaștelor sale în Catedrala Patriarhală, Cuviosul Dimitrie inspiră cu prezența sa discretă întreaga activitate și lucrare a Patriarhiei Române. În zilele dedicate cinstirii moaștelor sale, ierarhii români se reunesc în Capitală și își prezintă ofranda lor către Cuvios. Am putea spune că Ortodoxia universală se manifestă la București prin prezența ierarhilor din alte Biserici surori și în special a unor odoare și icoane prețuite de frații ortodocși de pe alte meleaguri. Față de această panortodoxă cinstire de care se bucură Sfântul Cuvios Dimitrie, întregită de șirurile nesfârșite de pelerini care așteaptă să îi sărute semnele proslăvirii lui în ceruri – sfintele moaște, rămâne în contrast viața pământească smerită, sărăcăcioasă în informații, a acestui Cuvios. Și de aici, ne punem întrebarea. Potrivit cărei înțelepciuni, persona­lități ale Bisericii care au avut o viață foarte vizibilă și îndeobște cunoscută, dintre care unii sunt ierarhi, asceți, teologi fundamentali cu roluri importante în Sinoade, peste care nu se poate trece, nu sunt cinstiți cu atâta evlavie, ba unii, cum sunt Evangheliștii, nici măcar nu au cruce roșie în ziua lor din calendar? De ce, în schimb, un sfânt a cărui viață pământească se pierde în anonimat este cinstit cu atâta evlavie și cu o mobilizare impresionantă?