Tertulian, Despre suflet, XXVI, 4-5, XXVII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 296-297
„Tresaltă de bucurie Elisabeta fiindcă-l simțea pe Ioan înăuntru (Luca 1, 41-46); slăvește Maria pe Domnul, căci mișcase Hristos înăuntru. Mamele, la rândul lor, își recunosc pruncii și în schimb sunt recunoscute de ei, care trăiesc, care nu erau numai suflete, ci și cu viață, respirând. Astfel citești și la Ieremia vocea lui Dumnezeu: Înainte de a te plăsmui în pântece, te-am cunoscut. Dacă Dumnezeu plăsmuiește în pântece, el imprimă și suflarea cea dintru început: Și a plăsmuit Dumnezeu pe om și a suflat în el suflarea vieții. Dar nu cunoscuse Dumnezeu pe om în pântece decât total format: Și înainte de a ieși tu din pântece, te-am sanctificat. Și corpul este până aici mort? În nici un caz; căci Dumnezeu este al celor vii, nu al celor morți.
Cum a fost conceput omul ca ființă? I s-a insuflat oare în același timp și substanța corpului și cea a sufletului, sau una a precedat celeilalte? Răspundem că amândouă în același timp sunt concepute, formate și desăvârșite, precum sunt și date la iveală, și că nu intervine vreun moment în creație în care să se impună o ordine de preferință. Gândește-te la cele dintâi după cele din urmă: dacă moartea nu determină altceva decât despărțirea sufletului de corp, contrariul morții, adică viața, nu se definește altfel decât ca unirea corpului și a sufletului; dacă despărțirea în același timp a ambelor substanțe se petrece prin moarte, la fel din unirea acelorași substanțe rezultă viața. Mai mult, recunoașterea vieții de la zămislire, fiindcă tot de la zămislire afirmăm că există și suflet, având în vedere că viața începe odată cu sufletul.”
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 