„Să ai în dreapta frica de Dumnezeu și în stânga frica morții”

În viața duhovnicească sunt mai multe instrumente prin care omul poate pătrunde în lumea dialogului cu Dumnezeu. Se vorbește despre post, metanii, rugăciune, citirea cărților sfinte etc. Dintre toate, un instrument care se pare că în epoca noastră nu își mai găsește utilitatea este pomenirea morții. Foarte prețuită de Părinții nevoitori, pomenirea morții este trecută cu vederea de omul modern tocmai pentru că el trăiește cu ideea inoculată că viața aceasta este în sine singura valoare la care se poate raporta. Într-adevăr, viața pământească este esențială pentru noi. Modul în care o trăim sau, mai bine zis, o valorificăm, influențează deznodământul nostru veșnic. Dar, a valo­rifica viața în spiritualitatea creștină nu înseamnă a scoate maximum de eficiență din ea, de a trăi tot ceea ce ne oferă, ci de a găsi încă din timpul ei relația pierdută cu Ziditorul nostru. În acest sens, pomenirea morții nu este doar simpla amintire a informației că odată vom muri, ci trăirea într-o manieră intensă a scopului vieții care este comuniunea cu Dumnezeu. Mântuitorul a punctat importanța dedicării inimii noastre către Dumnezeu și plasarea pe locul doi a grijilor vieții acesteia: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25).