Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXIX, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 367
„Hula nu-I pricinuiește nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L hulește, acela se rănește. Nu te mânia pe hulitor! Suspină pentru el, plânge-l! Fapta lui e vrednică de plâns. Pe un om rănit nimic nu-l poate vindeca așa de bine ca blândețea. Blândețea e mai puternică decât forța. Iată ce grăiește Dumnezeu, Cel hulit de noi, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament; în Vechiul Testament: Poporul Meu, ce ți-am făcut? (Miheea 6, 3); iar în Noul Testament: Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești? (Fapte 9, 4) Pavel ne poruncește să-i povățuim cu blândețe pe cei ce ne stau împotrivă (II Timotei 2, 25); iar Domnul i-a certat cu asprime pe ucenici când s-au apropiat de El și I-au cerut să pogoare foc din cer, spunându-le: Nu știți ai cărui Duh sunteți (Luca 9, 54-55). Și acum, când cărturarii L-au hulit, Domnul nu le-a spus: O, spurcaților și înșelătorilor! O, pizmașilor și dușmanii mântuirii oamenilor!, ci: Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre? (Matei 9, 4) Trebuie, dar, să stârpim cu blândețe boala. Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iute iarăși la răutatea lui. De aceea a poruncit Domnul să se lase și neghina (Matei 13, 30), ca să se dea vreme de pocăință. Mulți din aceștia s-au pocăit și au ajuns oameni vrednici, deși mai înainte erau păcătoși și răi.”
Citește în continuare „Vindecarea celor care hulesc pe Dumnezeu”