O cameră plasată în umbra unor copaci viguroși. O canapea. Un om care ascultă. O liniște care te îndeamnă să-ți descoperi problemele cu viu grai. În felul acesta își imaginează majoritatea oamenilor vizita la un psiholog. Nu degeaba s-a spus că înmulțirea psihologilor a devenit direct proporțională cu scăderea numărului de duhovnici. Și, de fapt, numărul duhovnicilor nu a scăzut, a scăzut poate capacitatea acestora de a mai asculta cu răbdare iureșul modern al nenumăratelor îndreptățiri de sine, de a mai încerca să îndrepte șuvoiul lipsei de empatie și a îngrozitoarei încăpățânări de a nu ierta nimic către direcția opusă, de a-l ajuta pe omul venit să se deschidă să o facă în mod real, nu într-un chip mincinos, ipocrit, politic corect, fără nici o urmă de căință.
Întotdeauna am considerat psihologia drept ceea ce numele ei reprezintă în limba greacă – „cuvânt despre suflet”. Este eronată sau, mai bine spus, incompletă interpretarea psihologiei drept o știință care ne vindecă mintea, ne pune pe roți logica, ne purifică emoțiile. Psihologia ar trebui să ne spună ceva despre propriul nostru suflet, despre modul în care acesta funcționează, despre bolile de care suferă, despre medicamentele pe care le putem folosi în chip spiritual, în afară de antidepresivele, anxioliticele și antipsihoticele care ajung să guverneze echilibrul nostru cerebral, fără însă a vindeca în multe cazuri sursa durerii noastre: lipsa sfințeniei vieții.
Însă și psihologia se transformă, încet, dar sigur, într-o știință care tinde să devină autosuficientă așa cum a devenit de secole întregi și teologia scolastică academică, în special în Occident – preocupată în primul rând de metode și rețete gata fabricate și doar în al doilea rând de natura umană tot mai fragilă care-i servește drept pacient notoriu. Ce-i lipsește psihologiei pentru a deveni astăzi principalul sprijin al teologiei așa cum a fost în Antichitate filosofia este tocmai raportarea ei la Dumnezeu. Înstrăinarea unui psiholog de Dumnezeu înseamnă aproape garantat o eșuare nu în a vindeca pacientul de diversele sale afecțiuni – unele se pot vindeca doar cu o bună ascultare, un sfat decent și un tratament medicamentos -, ci în a înțelege ceva despre sufletul omenesc pe care încearcă, de fapt, să-l vindece. A considera boala psihică ceva ce ține exclusiv de trup, de buna întreținere a substanțelor esențiale pentru funcționarea optimă a creierului – serotonina și dopamina – sau de reducere a celor care creează probleme înseamnă a rata exact esențialul, și anume că omul este alcătuit și din suflet, și din trup. Cine poate vindeca trupul fără a vedea că bolile sale decurg din cele sufletești? La fel și cel care crede că vindecând trupul a vindecat totul se înșală amarnic și se amăgește și pe sine, și pe cei care-l caută. În cele din urmă, bolile sufletești vor sfârși prin a inunda din nou trupul neputincios și a-l face să se simtă rău.
Așadar, psihologia are o componentă esențială referitoare la credință pe care nu puțini dintre cei care practică această meserie continuă să o ignore. În egală măsură, aș îndrăzni să spun, și preotul are o componentă psihologică a slujirii sale pe care nu are dreptul să o ignore. Un duhovnic care nu știe să asculte, care tratează cu crispare orice înnoire, care vorbește fără a se informa mai întâi privitor la starea celui care vine la el pentru vindecarea sufletească va fi, oare, în stare să ajute cu ceva sau, din contră, mai mult va dăuna acestuia? Dacă psihologii sunt uneori străini de Dumnezeu, preoții sfârșesc prin a se erija pe ei înșiși drept persoane prin care Dumnezeu lucrează indiferent de faptele lor – o eroare încă mai gravă, care arată pericolele mândriei și orgoliului ce ne pândesc la fiecare pas.
Fiecare om va căuta locul în care să-și descarce povara sufletească. Unii vin la biserică, alții merg la psiholog, câțiva aleg ambele căi pentru că dezechilibrul lor interior are nevoie și de o medicație adecvată înainte de a reuși să-și așeze un pic gândurile și viața sufletească pe un făgaș normal. Însă toți au nevoie de dragoste, de nădejde și de credință. În lipsa acestor trei elemente, chiar și cel mai cunoscut psiholog sau renumit duhovnic nu va reuși să schimbe nimic. Până ce omul nu se va simți iubit și apreciat nu pentru ce face, ci pentru ceea ce este – chipul lui Dumnezeu – în viața sa vor continua să bântuie fantomele păcatelor trecute, prezente și viitoare.
Ziarul Lumina
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 