Mai întâi un cuvânt despre sensul noțiunii de enkrateia tradusă în aceste pagini prin „înfrânare”. Avem de-a face aici cu una din acele noțiuni filozofice tehnice, care în vocabularul primilor monahi cuprind o multitudine de aspecte și de aceea cel mai bine ar fi să rămână netraduse. Verbul krateo, care stă la rădăcina sa, în seamnă a stăpâni, a învinge, a ține tare etc. Enkrateia este astfel în general domnia asupra noastră înșine, stăpânirea de sine care poate fi dobândită prin biruirea de sine și prin „reținerea de sine”. Concret această stăpânire de sine se exprimă prin reținerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt și poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate, cu alte cuvinte postirea. Cum anume se leagă între ele toate aceste elemente o spune următoarea maximă:
Citește în continuare „Postirea să-ți fie cât îți stă în putere înaintea Domnului”
Fiind secetă mare în vara anului 1990, ucenicii îi spuneau Părintelui Paisie, care zăcea la pat: „Nu plouă, părinte, este secetă mare!”. Iar el răspundea: „Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi și să postim, că Domnul are de unde da, dacă are cui da!”.
Vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală afirma că „filantropia socială creștină presupune o dăruire deplină pentru bunăstarea celuilalt, fără să ţină cont de consecinţele şi dezavantajele acestei totale dăruiri”1. În Sfânta Scriptură, termenul grecesc „filantropos” se referă atât la filantropia lui Dumnezeu, cât şi la filantropia ca relaţie între oameni, ceea ce se confirmă și în practica Bisericii primare, unde vedem că „filantropia creştină îşi are temeiul atât în Dumnezeu, ca Părinte iubitor al tuturor, dar şi în identitatea de natură a oamenilor”2.
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VIII-lea, 73-74, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 181-183
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 