Boethius, Mângâierile filozofiei, Cartea IV, II, Proza VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, pp. 148-149
„O înțeleaptă organizare cruță pe cel pe care nenorocirea l-ar putea face mai rău și nu-l lasă să sufere pe cel ce nu poate răbda. Altul este omul desăvârșit prin toate virtuțile, sfânt și apropiat de Dumnezeu; pe acesta providența până într-atât îl ferește de nenorocire, încât nu-l lasă să fie atins nici de boli. (…) Dar se întâmplă adesea ca posturile de înaltă răspundere să fie încredințate celor buni, iar răutatea să fie nimicită. Altora providența le împarte fericirea proporțional cu nenorocirea, după calitatea sufletelor lor; pe unii îi mușcă, pentru ca ei să nu se moleșească într-o fericire îndelungată, îngăduie ca alții să fie puternic zguduiți, pentru ca virtuțile lor sufletești să se întărească prin practica și exercițiul răbdării. Unii se tem mai mult decât trebuie de ceea ce de fapt pot să suporte, alții disprețuiesc mai mult decât trebuie ceea ce nu pot să suporte; pe aceștia experiența îi duce la cunoașterea de sine. Unii și-au dobândit cu prețul unei morți glorioase un nume venerabil de-a lungul secolelor, alții, neînfrânați în fața torturilor, au dat celorlalți exemplu că virtutea nu este învinsă de suferințe; că acestea se petrec de regulă, cu rânduială și în interesul celor ce par a le suporta, este departe de orice îndoială. Aceeași explicație are și faptul că tuturor celor răi li se întâmplă când neplăceri, când lucruri dorite. De neplăcerile acestora desigur că nimeni nu se miră, fiindcă toți socot că ei au meritat răul; pedepsele lor pe alții îi abat de la nelegiuiri, iar pe ei îi corectează; și bucuriile lor sunt pentru cei buni pildă elocventă de ceea ce trebuie să judece despre o astfel de fericire, pe care o văd adesea în serviciul celor răi. În această chestiune cred că se poate ține seamă și de posibilitatea de a fi unul cu un temperament așa de iute și de nestăpânit, încât lipsa de cele necesare să-l împingă până la nelegiuire; providența vindecă boala acestuia, dându-i ca leac avere multă. Privindu-și conștiința pătată de ticăloșie și comparându-și avuția cu sine, se teme poate să nu-i fie dureroasă pierderea bunurilor, a căror folosire îi este plăcută; își va schimba deci conduita și, în teama sa de a nu-și pierde avuția, se va lăsa de rele. (…) Deseori acea providență supremă a dat dovadă și de acest extraordinar miracol, încât cei răi să facă pe cei răi buni. Fiindcă uneori suferă nedreptăți din partea celor mai răi dintre ei, aprinzându-se de revoltă împotriva nedreptăților, se întorc la roada virtuții, dorind să nu mai fie asemenea acelora pe care-i urăsc. Căci numai puterea divină este aceea pentru care și răul să poată fi un bine când, folosindu-se de el cu măsură, ajunge la realizarea vreunui bine. Există o ordine care îmbrățișează toate și cel ce și-a părăsit locul pentru a intra în altă ordine de lucruri rămâne totuși înlăuntrul ordinii, pentru ca să nu se facă loc la nimic întâmplător în împărăția providenței.”
Citește în continuare „Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi” →