În timpul postului crește recunoștința față de Acela Care i-a dat omului putința de a posti. Postul deschide poarta către tărâmuri pe care doar le bănuiai cețoase; întâmplările din viața ce te înconjoară capătă o nouă lumină, clipele trecătoare capătă și ele înțelesuri mai bogate. Veghea din ceață se preface în veghe a trezviei; căutarea neliniștită se preschimbă în primirea liniștită, recunoscătoare și smerită.
Citește în continuare „Cu postul și rugăciunea deschidem ușa mântuirii !”
Este lucru știut că acela care exersează pese măsură la pian face crampe la mâini, și cel ce scrie prea mult face de asemenea crampe de scris. Descumpănit și tulburat, proaspătul muzicant sau scriitor trebuie să-și întrerupă lucrul său; rămâne fără ocupație și pradă multor influențe. Această pildă să ne fie de luare aminte. Postul, ascultarea, înfrânarea, privegherea și rugăciunea luate împreună fac parte dintr-o nevoință, și sunt doar o nevoință.
Citește în continuare „Cuvânt despre cumpătarea în nevoințe”
Raportul dintre trup și suflet în ființa omului a fost asemănat cu cel dintre om și unealtă, dintre artist și instrument, dintre cavaler și cal, dintre luntraș și luntre, dintre scriitor și condei etc. Lucrătorul, artistul, cavalerul, scriitorul ar fi suflet, iar unealta, instrumentul, calul, luntrea, condeiul, ar fi trupul. Asemănarea aceasta a fost făcută mai întâi de filosoful Platon (+347 a. Hr.), și a fost și este folosită încă de multi filosofi și teologi, deoarece este foarte sugestivă și, într-adevăr, trupul fără suflet este mort, iar sufletul nu activează decât prin trup.
Citește în continuare „Raportul dintre trup și suflet în ființa omului”
Șirul de apoftegme dedicate avvei Sisoe în Patericul egiptean se încheie cu aceasta: „Avva Sisoe l-a întrebat pe un frate: Ce faci? El a răspuns: Îmi pierd timpul, părinte. Bătrânul îi zice: Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu chiar și când îmi pierd timpul”.
Boethius, Mângâierile filozofiei, Cartea IV, II, Proza VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, pp. 148-149
„O înțeleaptă organizare cruță pe cel pe care nenorocirea l-ar putea face mai rău și nu-l lasă să sufere pe cel ce nu poate răbda. Altul este omul desăvârșit prin toate virtuțile, sfânt și apropiat de Dumnezeu; pe acesta providența până într-atât îl ferește de nenorocire, încât nu-l lasă să fie atins nici de boli. (…) Dar se întâmplă adesea ca posturile de înaltă răspundere să fie încredințate celor buni, iar răutatea să fie nimicită. Altora providența le împarte fericirea proporțional cu nenorocirea, după calitatea sufletelor lor; pe unii îi mușcă, pentru ca ei să nu se moleșească într-o fericire îndelungată, îngăduie ca alții să fie puternic zguduiți, pentru ca virtuțile lor sufletești să se întărească prin practica și exercițiul răbdării. Unii se tem mai mult decât trebuie de ceea ce de fapt pot să suporte, alții disprețuiesc mai mult decât trebuie ceea ce nu pot să suporte; pe aceștia experiența îi duce la cunoașterea de sine. Unii și-au dobândit cu prețul unei morți glorioase un nume venerabil de-a lungul secolelor, alții, neînfrânați în fața torturilor, au dat celorlalți exemplu că virtutea nu este învinsă de suferințe; că acestea se petrec de regulă, cu rânduială și în interesul celor ce par a le suporta, este departe de orice îndoială. Aceeași explicație are și faptul că tuturor celor răi li se întâmplă când neplăceri, când lucruri dorite. De neplăcerile acestora desigur că nimeni nu se miră, fiindcă toți socot că ei au meritat răul; pedepsele lor pe alții îi abat de la nelegiuiri, iar pe ei îi corectează; și bucuriile lor sunt pentru cei buni pildă elocventă de ceea ce trebuie să judece despre o astfel de fericire, pe care o văd adesea în serviciul celor răi. În această chestiune cred că se poate ține seamă și de posibilitatea de a fi unul cu un temperament așa de iute și de nestăpânit, încât lipsa de cele necesare să-l împingă până la nelegiuire; providența vindecă boala acestuia, dându-i ca leac avere multă. Privindu-și conștiința pătată de ticăloșie și comparându-și avuția cu sine, se teme poate să nu-i fie dureroasă pierderea bunurilor, a căror folosire îi este plăcută; își va schimba deci conduita și, în teama sa de a nu-și pierde avuția, se va lăsa de rele. (…) Deseori acea providență supremă a dat dovadă și de acest extraordinar miracol, încât cei răi să facă pe cei răi buni. Fiindcă uneori suferă nedreptăți din partea celor mai răi dintre ei, aprinzându-se de revoltă împotriva nedreptăților, se întorc la roada virtuții, dorind să nu mai fie asemenea acelora pe care-i urăsc. Căci numai puterea divină este aceea pentru care și răul să poată fi un bine când, folosindu-se de el cu măsură, ajunge la realizarea vreunui bine. Există o ordine care îmbrățișează toate și cel ce și-a părăsit locul pentru a intra în altă ordine de lucruri rămâne totuși înlăuntrul ordinii, pentru ca să nu se facă loc la nimic întâmplător în împărăția providenței.”
Citește în continuare „Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi”
| JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST |
| În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică). |
| JOI ÎN SĂPTĂMÂNA A ŞASEA A SFÂNTULUI ŞI MARELUI POST |
| În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (zi aliturgică). |
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 