Meteora, soborul de stânci gigantice din Tessalia, în inima Greciei continentale, e un fenomen geologic petrecut în urmă cu zeci de milioane de ani în părţile acestea de lume. Marea Sarmatică a dispărut atunci şi ceea ce se afla în pântecul ei a ieşit la iveală şi a devenit scoarţă terestră. Lăuntrul marin ascundea aici, în Tessalia, o veritabilă pădure de arbori ciclopici. Odată ieşiţi la lumina zilei, oamenii au fost fascinaţi de ciudata lor înfăţişare. Îi priveau cum îi privesc şi acum şi nu se mai săturau minunându-se. Dar legăturile lor cu straniile arătări stâncoase nu s-au limitat la contemplaţie şi admiraţie. Au simţit nevoia şi impulsul să le ia sub stăpânire şi să se statornicească în preajma lor. Şi-au înfrânt temerile, inhibiţiile şi au durat aşezări la poalele lor. Mai mult, la începutul celui de al doilea mileniu, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în mintea călugărilor greci a încolţit gândul cutezător al vieţuirii şi pustniciei pe vârfurile stâncilor. Aici, şi-au spus monahii acelei vremi, vor fi cu adevărat mai aproape de Dumnezeu şi se vor bucura din plin de dulceaţa sihăstriei. Suişul pare şi azi, cu toate mijloacele moderne ce stau la îndemâna doritorului de urcuş, o încercare temerară. Te duce mai degrabă cu mintea la o tentativă de căţărare alpinistică. Cu atât mai grea, aproape imposibilă era ascensiunea în vechime, în timpurile îndepărtate, când sihaştrii au purces la zidirea aşezămintelor pe vârfurile Meteorei. Stâncile, colosale degete arătătoare, cu pereţi prăpăstioşi, drepţi şi golaşi, de câte 150 de metri, transmit o puternică senzaţie de inaccesibilitate. Arzătoarea dorinţă a singurătăţii şi înălţării spre cerul dumnezeiesc, ce i-a animat pe monahii de demult, e de presupus că a fost sursa miraculoasă de energie a acestor deschizători de drum şi istorie. Aspiraţie nedomolită, dar şi răbdare benedictină. Întâi au suit, riscându-şi viaţa, unii chiar jertfindu-se, întemeietorii. Au urcat cu povară mare, ajutându-se de funii şi scripeţi. Au luat cu ei şi apă. Nu multă, ci cât a putut duce spatele. După ce au ajuns pe vârfuri, au împlântat scripeţii în rocă şi ani în şir au tot ridicat materialele pentru zidirea bisericilor, chiliilor şi asigurarea strictului necesar de merinde şi apă. Alţi rugători s-au apucat să scobească piatra şi să zămislească adăposturi de pustnicie, adevărate cuiburi de vulturi. Încet, încet, decenii şi decenii, 24 de mănăstiri s-au înălţat aşijderea unor jilţuri pe căpăţânile Meteorei. Mulţime de schivnici îşi duceau zilele în post şi rugăciune în chiliuţele ca nişte ochi ai stâncilor uriaşe. Apa, hrana şi credincioşii nu aveau altă cale de urcare decât scripeţii, cu care erau traşi până-n tăriile cerului. Butoaie uriaşe din lemn păstrau, precum rezervoarele de azi, provizii de apă pentru perioadele când legătura cu lumea exterioară se rupea din varii motive.
Zi: 6 august 2019
Schimbarea la Față a Domnului – Părintele Calistrat 06.08.2019
Bogăția duhovnicească
Timpul Schimbării la Faţă a Domnului
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi Schimbarea la Faţă. Domnul nostru Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan, au mers pe Muntele Tabor, unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Marcu 9, 2-3). În timpul Schimbării la Faţă au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim (Luca 9, 31). Ucenicii au fost uimiți și înspăimântați. Acest eveniment biblic dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, astfel încât ucenicii să înțeleagă că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, mai ales că acum Dumnezeu Tatăl proclamă acest adevăr: Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi! (Luca 9, 34-35).
Citește în continuare „Timpul Schimbării la Faţă a Domnului”
Schimbarea la Față a Domnului (Dezlegare la peşte)
Schimbarea la Față a Domnului s-a petrecut pe Muntele Tabor, înaintea ucenicilor Petru, Iacov și Ioan, cu puțin timp înainte de pătimirile, răstignirea și îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Citește în continuare „Schimbarea la Față a Domnului (Dezlegare la peşte)”
Lumina taborică
„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; de Acesta să ascultați! Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți! Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.” Matei 17, 1-9