De ce te mândrești, dar, omule? Coboară din înălțimile trufiei tale și vezi-ți sărăcia. Ești pământ și cenușă, umbră și fum, iarbă și floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulți oameni? Și la ce-ți folosește să ai putere peste mulți oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate ești din aceia care acasă la ei sunt călcați în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piață, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlnești în piață. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Ai dobândit multe virtuți? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu ești un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoțită de smerenie.
Să nu ne facem, fraților, păreri prea mari despre viața și trecerea noastră prin lume, nici să nu ne mândrim cu puterea, nici să nu ne înălțăm cu bogăția, ci să supunem poftele trupești și să ne îngrijim de sufletele noastre. Luați aminte unde sunt părinții noștri, unde Prorocii și unde Apostolii? Sau ce au luat cu ei cei ce au strâns pe lume avuții? Oare nu precum goi s-au născut așa au și murit, neavând nimic în mână? Ci numai dreptatea drepților este cu ei și pomenirea lor cu laude, precum și păcatele păcătoșilor sunt cu ei. Căci toți suntem din țărână și în pământ ne vom întoarce. Și tot omul ca o haină se învechește. Hrana vieții lui este pâinea și apa și zilele omului numărate sunt ca un pumn de nisip și degrabă curg spre sfârșit ca apa unui râu.
Într-o ierarhizare onestă a adevăratelor valori perene prin care omul este ridicat deasupra tuturor celorlalte ființe din această lume văzută am putea vorbi negreșit de credință. Departe de a fi irațională, credința în Dumnezeu merge dincolo de idee, aducând rezolvări în situații aproape imposibile și rațional inexplicabile. 
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLVIII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 157
n vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care spun că nu este înviere, şi L-au întrebat, zicând: „Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că dacă moare fratele cuiva şi-şi va lăsa femeia fără copii, pe femeia lui s’o ia fratele său şi să-i ridice urmaş fratelui mort. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar a murit fără să lase urmaş; şi a luat-o cel de-al doilea şi a murit fără să lase urmaş; tot aşa şi al treilea; şi au luat-o toţi şapte şi n’au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Că toţi şapte au avut-o de soţie“. Şi le-a zis Iisus: „Oare nu rătăciţi voi din pricina aceasta, că nu ştiţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci atunci când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi, că vor învia, n’aţi citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: 
Trăim într-o lume asaltată de duhul lepădării de Hristos și de Biserică, o lume care este tot mai deschisă, în ascuns sau pe față, rătăcirilor eretice și decadenței neopăgâne. Conviețuim cu toții într-un context confuz în care mulți dintre tineri nu își găsesc împlinirea sufletească și se simt deznădăjduiți, nu au idealuri și nu știu încotro să o apuce.
ubiților, Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui, Care n-a săvârșit niciun păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui, și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă întru dreptate. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății, cu a Cărui rană v-ați vindecat, de vreme ce erați ca niște oi rătăcite, dar v-ați întors acum la Păstorul și la Păzitorul sufletelor voastre. Asemenea și voi, femeilor, supuneți-vă bărbaților voștri, așa încât, chiar dacă sunt unii care nu se supun cuvântului, să fie câștigați, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viața voastră curată și plină de sfială. Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu, că așa se împodobeau odinioară și sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaților lor, precum Sara asculta pe Avraam și-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteți, dacă faceți ce e bine, și nu vă temeți de nimic. Voi, bărbaților, de asemenea, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, și faceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moștenitoare ale harului vieții, așa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate. În sfârșit, fiți toți într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți. Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, că spre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea.
raților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.
Biserica a dat o atenție deosebită organizării familiei, pentru a corespunde, din toate punctele de vedere, scopului pentru care a fost întemeiată. Prin binecuvântarea cu care Biserica însoțește încheierea căsătoriei, aceasta primește, prin puterea Duhului Sfânt, sfințirea legăturii conjugale și întărirea soților, ca să poată îndeplini scopul lor. Unul dintre scopurile căsătoriei îl reprezintă nașterea de prunci.
Unirea nupțială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupțială, cu implicația ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creație a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soți, care poate să‐i ducă la viața veşnică.
is-a Domnul: „Luaţi aminte la voi înşivă! De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l!; şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă-ţi va greşi de şapte ori într’o zi şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: Mă pocăiesc!, iartă-l“. Şi au zis apostolii către Domnul: „Sporeşte-ne credinţa“. Iar Domnul a zis: „De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v’ar asculta. Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut vitele, îi va zice când se va întoarce din ţarină: Vino repede şi şezi la masă!, şi nu-i va zice: Pregăteşte-mi să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi până ce voi mânca şi voi bea, şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Îi va mulţumi oare slugii că a făcut cele poruncite? Nu cred. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem; am făcut ceea ce eram datori să facem“.
raților, vă rugăm: dojeniți pe cei fără de rânduială, îmbărbătați pe cei slabi la suflet, sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung-răbdători față de toți. Luați seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul față de altul și față de toți. Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Dați mulțumire pentru toate, că aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-L stingeți. Prorociile să nu le disprețuiți. Toate puneți-le la încercare; țineți ce este bine; feriți-vă de orice înfățișare a răului. Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Temelia este cel mai important lucru la înălțarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri.
Actele martirice, Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 11, pp. 119-121
etru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia, aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul, spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: Har vouă și pacea să se înmulțească! Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire, gata să se dea pe față în vremea de apoi. Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, împovărați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, încât credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii, care au prorocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care și în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte, despre pătimirile lui Hristos și despre măririle cele de după ele. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri – care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din Cer, v-au propovăduit Evanghelia – spre care și îngerii doresc să privească. Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui lisus Hristos. Ca fii ascultători, nu vă potriviți poftelor de mai înainte, din vremea neștiinței voastre, ci, după Sfântul, Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată purtarea voastră. Că scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt». Și, dacă chemați Tată pe Cel ce judecă fără părtinire, după fapta fiecăruia, petreceți în frică zilele vremelniciei voastre, știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, cei ce prin El ați crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morți și I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credința și nădejdea voastră în Dumnezeu. Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința, fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac. Pentru că tot trupul este ca iarba, și toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba și floarea a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit. Deci, lepădând toată răutatea și tot vicleșugul și fățărniciile și pizmele și toate clevetirile, ca niște prunci de curând născuți, să doriți laptele cel neprefăcut al cuvântului, ca prin el să creșteți spre mântuire, de vreme ce «ați gustat și ați văzut că bun este Domnul». Apropiați-vă de El, Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de preț; și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin lisus Hristos; pentru că scris este în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preț, și cel ce va crede în ea, nu se va rușina». Pentru voi, deci, care credeți, Piatra este cinste; iar pentru cei ce nu cred, «Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului», și piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au și fost puși. Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveați parte de milă, iar acum sunteți miluiți.
După câteva întâlniri de psihoterapie cu o clientă, aflu cu surprindere că a publicat cărți, printre care și un volum de poezii. O rog să-mi citească poezia preferată și într-un moment uman și cald, dintre acelea care-ți rămân în suflet, îmi citește o poezie despre lecții de zbor. Atunci m-am gândit că încrederea în oameni este o lecție de zbor. Să oferi încredere în avans și, astfel, să-i insufli omului încredere în tot ce este și tot ce poate fi, să vezi lumina din el. 
Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce-o mai ai, iar umbletul după slava deșartă este pentru om mare piedică în calea virtuții.
Frumoasă este vederea, meditația, plăcută la vedere este și fapta, prima pentru că ne înalță de la cele pământești, ne conduce în Sfânta Sfintelor și readuce mintea la starea naturală de la început și a doua, pentru că Îl primește pe Hristos, Îl slujește și-I arată iubirea prin fapte.
Ne iscodim unii altora păcatele, nu ca să le plângem, ci ca să le bârfim; nu ca să ne vindecăm, ci ca să ne rănim și mai mult și ca să ne acoperim păcatele noastre cu păcatele semenilor noștri.
Cuvintele Sfintei Evanghelii fac adeseori referire la templul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost adus, prunc fiind, și închinat Părintelui Său. Mai întâi, Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol al Evangheliei sale, menționează că îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Zaharia pe când tămâia în templu și i-a vestit că va naște un fiu, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Cu toate că era credincios lui Dumnezeu, fiind înaintat în vârstă, marele preot nu a crezut cuvintele îngerului și a rămas mut până s-au împlinit acestea. Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze intrând în templul Domnului (Luca 1, 8-9); și îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Și am fost trimis să grăiesc către tine și să-ți binevestesc acestea. Și iată vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Și poporul aștepta pe Zaharia și se mira că întârzie în templu. Și ieșind, nu putea să vorbească. Și ei au înțeles că a văzut vedenie în templu; și el le făcea semne și a rămas mut. Și când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa (Luca 1, 19-23).
Întâlnirea Mântuitorului Hristos cu Zaheu vameşul a dobândit pentru noi cei de astăzi o conotaţie liturgică. Cuvintele prin care Domnul îl identifică şi îl evidenţiază pe cel la care urma să rămână rezonează permanentului „astăzi” din sfintele noastre rugăciuni şi rânduieli tipiconale, menit parcă să ne descopere pe fiecare în parte în clipa astrală a mântuirii noastre.
n vremea aceea a venit Iisus iarăşi în Ierusalim. Şi în timp ce Iisus umbla prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: „Cu ce putere faci tu acestea? Sau cine ţi-a dat ţie această putere de a le face?“ Iar Iisus le-a zis: „Vă voi întreba şi Eu un cuvânt; răspundeţi-Mi, şi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan, din cer a fost, sau de la oameni? Răspundeţi-Mi!“ Şi ei se chibzuiau între ei, zicând: „Dacă noi vom zice: Din cer!, El va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; dar de vom zice: De la oameni…“. Se temeau de mulţime, fiindcă toţi socoteau că Ioan a fost cu adevărat profet. Şi răspunzând, I-au zis: „Nu ştim…“. Şi Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!…“.
Despre dragostea față de aproapele, Bătrânul zicea: „Când fratele nostru face o greșeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru.
Pe lângă trezvie și liniștea minții, o altă cale de a evita tulburarea minții este înlăturarea cauzelor care provoacă gândurile rele. Sfântul Maxim Mărturisitorul exemplifică felul în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra curăția inimii. După cum am spus deja, demonii patimilor sau ne întărâtă „partea poftitoare a sufletului” sau ne tulbură rațiunea, „partea irascibilă”: „Din această pricină monahul, și mai ales cel ce se liniștește, este dator să ia aminte la gânduri și să cunoască și să taie pricinile lor. Astfel poate cunoaște, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e ațâțată de amintirile pătimașe ale femeilor și cum pricina acestora este necumpătarea la mâncări și băuturi și întâlnirea deasă și nerațională cu femeile înseși. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea și retragerea în singurătate. Iuțimea e tulburată de amintirile pătimașe ale celor ce ne-au supărat. Iar pricina acestora este iubirea de plăcere, slava deșartă și iubirea de cele materiale. Căci pentru acestea se supără cel pătimaș, fie că le-a pierdut, fie că nu le-a dobândit. Și le taie pe acestea disprețuirea și nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu”.
Preotul trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale. Preotul nu trebuie să-i păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere.
Smerenia, cea pe care Sfântul Ioan Scărarul o numește „un har fără de nume”, are, în paginile Patericului, chipuri felurite. Niciodată nu este în întregime epuizată în vreo definiție, mereu are chipuri surprinzătoare și modulații neașteptate. Impredictibilă se dovedește și o discuție despre smerenie, purtată de doi asceți, între care se legase o prietenie: avva Petru Pionitul și avva Epimachos. Cândva, când toată comunitatea mânca împreună, pe ei i-au silit să se așeze la masa bătrânilor. După foarte multe insistențe, singurul care a acceptat să meargă a fost Petru Pionitul. La final, Epimachos l-a apostrofat: „Cum ai îndrăznit să te duci la masa bătrânilor?”. Surpriza vine odată cu răspunsul ascetului: „Dacă rămâneam cu voi, frații m-ar fi îndemnat pe mine să dau primul binecuvântarea, ca fiind mai mare decât voi, pe când la masa bătrânilor eram cel mai mic dintre toți și mai smerit în cuget”.
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: la cei ce zic că nu este Dumnezeu (Psalmul 13, 1-2) și la bogații care nu se gândesc decât la stomacul lor (Luca 12, 20). 
„Când mergi să te împărtășești cu Preacuratele Taine, să fii cu mare băgare de seamă”, i-a spus Părintele Porfirie unui frate. „Să te pregătești intens, prin cumințenie, înfrânare, post și multă iubire pentru Hristos. Și să nu treacă mai mult de două săptămâni până la următoarea Împărtășanie!”
Spuneți-ne cum să ținem un post care să ne liniștească și să fie bun. Nici prea aspru, nici prea delăsător.
Nu ne gândim prea des, noi, românii, cât de mult rău ne-a adus dezbinarea și cât de bine ne-a mers când am fost uniți. Constatăm doar și lăsăm de cele mai multe ori această constatare suspendată, perseverând în risipirile noastre. Unirea cea începătoare și dătătoare de far, pe care o sărbătorim în fiecare an la 24 ianuarie, ne-a adus câteva fapte memorabile: un domn vrednic, un prim-ministru cărturar, înțelept și democrat, apoi guverne formate, în mare parte, din oameni competenți și dăruiți țării. Cu oameni ca aceștia s-a obținut repede recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, fiindcă românii încălcaseră intenționat prevederile Convenției de la Paris (din 1858), care ne trasa după voia Marilor Puteri să avem doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale. Mai era, prin urmare, o sarcină greu de înfăptuit: desăvârșirea unirii, pe care Europa civilizată, generoasă și puternică, nu ne-o aprobase.
„Cel ce-și astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga și el și nu va fi cine să-l audă” (Pilde 21, 13). Și ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?”. Iată pricina! Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaș: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi.
Ce să le spunem celor care nu cred în viața de după moarte?
„Nu am Om care să mă arunce în Scăldătoare” (Ioan 5, 7). Iată drama omului ce zace neputincios în hotarul limitelor sale, ca pe o cruce la hotarul Veșniciei. Dar însăși această neputință, însăși această slăbiciune extremă sensibilizează, ajută omul să strige după un Mijlocitor, să se arunce spre Hristos cu toată ființa sa, să se adune pe sine din puținătatea iubirii sale, făcând din însuși trupul său Crucea, Altarul duhovniceștii prefaceri.
Adeseori, ascultând cuvintele Sfintelor Evanghelii, auzim despre istoria cetății și a evenimentelor din Ierihon. Era un loc important al Țării Sfinte, inclusiv pe vremea când s-a propovăduit Cuvântul ziditor. Pentru Mântuitorul și Apostolii Săi, acest loc avea o anumită reverberație. Multe minuni fuseseră săvârșite aici, motiv pentru oameni să-și arate recunoștința față de ocrotirea dumnezeiască și să-și schimbe modul de viețuire. Nu la fel s-a întâmplat în Capernaum sau în cetățile dimprejur, fapt pentru care Mântuitorul a deplâns starea lor de decădere spirituală.
Căsătoria a reprezentat o trăsătură centrală a vieții umane încă din cele mai vechi timpuri – un mijloc de a găsi sfat, companie, securitate și sprijin pe măsură ce înaintează în viață și de a oferi copiilor siguranța și dragostea de care au nevoie pentru a înflori și crește ca adulți sănătoși și fericiți.
De multe ori, chiar mesajele transmise în mod bine intenţionat de către cei din jur vin să întărească visurile celor doi şi să contribuie la conturarea unei imagini idilice.
Neprețuitele comori pe care le întâlnim în lumea aceasta ne provoacă sentimente diferite, de la trăiri inedite până la abordări simpliste, dar nu rareori ne îmbogățesc duhovnicește, făcându‑ne să cugetăm la creația Domnului, la cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe care cu înțelepciune le‑ai făcut (Ps. 103, 25).
–Nu cumva, părinte, a zis teologul, pentru Părinții menționați asceza formează un obiect care corespundea temperamentului lor, neputând fi aplicat de aceea tuturor Părinților?
Aici, pe lumea asta, Dumnezeu a dăruit fiecărui om libertate. Aici, omul poate să asculte cântări, desfătându-se cu ele, poate să-I cânte și să-L slăvească pe Dumnezeu cu gura și cu inima, dar în viața viitoare nu va mai fi așa.
Fiindcă suntem încă sub impresia luminoasă a praznicului Botezului Domnului, deși am trecut de Odovania acestuia, am ales să mai punctăm o temă interesantă care apare la o cercetare a acestui eveniment, și anume cronologia lui. Botezul Domnului are loc după prăznuirea Nașterii Domnului și a Tăierii-împrejur când Pruncul dumnezeiesc a primit numele de Iisus la opt zile de la naștere. Până aici se respectă cronologia. De la naștere am ajuns într-un timp foarte scurt la timpul maturității lui Hristos, Care fiind în jurul vârstei de 30 de ani, s-a apropiat de Ioan, a primit botezul și a început activitatea publică. Această succesiune logică este exprimată și de una din rugăciunile de la slujba Aghesmei Mari: „La praznicul ce a trecut Prunc Te-am văzut, iar la acesta de acum desăvârșit Te vedem pe Tine, Cel ce Te-ai arătat Dumnezeul nostru, din Cel desăvârșit”.
Nu este destul să lupți doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar și împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greșit va roade ca un vierme mintea omului și sufletul se va strica pe nesimțite.
Cei ce au fost învredniciți să fie fii ai lui Dumnezeu și cei ce s-au născut de sus din Duhul Sfânt, și care Îl au pe Hristos strălucind în ei înșiși, și odihnindu-i pe ei în felurite chipuri, sunt călăuziți de Duhul și chivernisiți în chip nevăzut de har în inima lor în odihna duhovnicească. Să aducem înainte câteva chipuri din desfătările cele văzute în lume, ca să arătăm purtările harului din câteva exemple.
Așa cum un vânt scutură toți pomii și semințele și toate plantele pământului sau așa cum un singur întuneric al nopții se întinde peste toată lumea, tot așa și căpetenia răutății, fiind întunericul răutății și al morții, precum un vânt cumplit și ascuns și sălbatic înviforează orice neam al oamenilor pe pământ și aduce gânduri nestatornice și pofte ale lumii, amăgind inimile oamenilor, și umple de întunericul necunoștinței, de împietrire și uitare orice suflet care nu este născut de sus și care nu este schimbat cu cugetul și cu mintea la o altă lume, precum s-a spus: „Petrecerea noastră este în Ceruri” (Filipeni 3, 20).
1. Să iubim tare postul. Fiindcă mare pază este postul și rugăciunea și milostenia. Acestea îl izbăvesc pe om din moarte. Așa cum prin mâncare și neascultare Adam a fost aruncat din Rai, tot astfel iarăși prin post și prin ascultare poate cineva intra în Rai. Prin această virtute împodobește trupul tău, o, fecioară, și vei plăcea Cerescului Mire! Căci femeile care sunt legate de lume își împodobesc trupurile lor cu miruri și miresme și parfumuri și cu veșminte scumpe, ca să placă oamenilor, dar lui Dumnezeu nu pot să placă. Dar Hristos nimic dintre acestea nu cere de la tine, decât numai inimă curată și trup neprihănit, mortificat prin post. Dar dacă vin unii și îți zic ție „nu posti des, altminteri te vei îmbolnăvi”, să nu crezi lor, nici să asculți de ei. Căci vrăjmașul îi sfătuiește pe ei. Adu-ți aminte de ceea ce este scris, când cei trei tineri și Daniel au fost robiți de Nabucodonosor, regele Babilonului, și alți tineri cu ei, și le-a rânduit lor regele să mănânce de la masa lui și să bea din vinul lui. Dar Daniel și cei trei tineri nu au voit să se pângărească de la masa regelui, ci îi zic eunucului care îngrijea de ei: Dă-ne nouă din semințele pământului și vom mânca. Și le zice lor eunucul: Mă tem numai de rege care v-a rânduit mâncărurile și băuturile, ca nu cumva să se arate fețele voastre trase înaintea regelui mai mult decât ale tuturor tinerilor care mănâncă de la masa regelui și să mă osândească. Dar i-au spus lui: Încearcă pe robii tăi ca la zece zile și dă-ne nouă semințe. Și le-a dat lor să mănânce semințe și să bea apă și i-a adus pe ei înaintea regelui și s-au arătat chipurile lor alese mai mult decât ale tinerilor care mâncau masa regelui.
Uneori asupra monahilor planează suspiciunea că ar fi niște trândavi, iar viața lor se petrece în delăsare și confort. Cu siguranță sunt și asemenea situații, dar direcția în care se mișcă părinții este alta. Munca este o parte esențială a vieții lor, iar aici intră și vânzarea a ceea ce produc, ceea ce nu era deloc simplu și lipsit de tulburare și ispite pentru niște oameni care au ales distanța față de lume.
Cei ce nu sunt mulțumiți cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul și îi insuflă gânduri și închipuiri că cele ce le au sunt rele.
Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, care pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar aceastea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.
Atunci când vorbim despre monahism, gândul nostru merge spre pustiul Egiptului, care, prin lucrarea duhovnicească a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, s-a transformat într-o cetate a călugărilor trăitori în rugăciune și asceză. De aceea, astăzi, când îl cinstim pe marele avă, este prilej şi de sărbătorire a monahismului în general, deoarece în viața lui regăsim modelul desăvârșirii prin trăire ascetică.
Brânza mascarpone, provenită din regiunea italiană Lombardia, are o textură delicată și un gust cremos. Compoziția este albă sau ușor gălbuie și este folosită în bucătărie la prepararea unor deserturi, cu predilecție a celebrei prăjituri Tiramisu. Mascarpone se poate consuma ca atare sau adăugată în diverse rețete culinare: sosuri, salate, deserturi etc. 
Nutriția și dietetica învață că o alimentație sănătoasă din punctul de vedere al conținutului în macronutrienți este constituită din 50-55% glucide, 15-20% proteine (cu un optim de circa 16%) și 30-35% lipide. Ne-am obișnuit să numim lipidele grăsimi, deși în ceea ce priveşte structura chimică deosebim uleiuri (lichide la temperatura camerei) și grăsimi (solide la temperatura camerei).
Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viața și dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute legate de existența noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole și încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent.
Pentru creştini, cea mai înaltă formă de manifestare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile primite de la El, ştiute şi neştiute, este Sfânta Liturghie, în cadrul căreia pâinea şi vinul se prefac cu puterea Sfântului Duh în Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele Mântuitorului. Euharistia, ca jertfă de mulţumire, este o laudă a bunătăţii dumnezeieşti adresată de preot şi de comunitate lui Dumnezeu ca mulţumire şi recunoştinţă. Totodată, aceasta este una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincioşilor Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Într-o societate aflată în schimbări rapide, un reper de stabilitate pentru oameni rămâne legătura cu Dumnezeu și sfinții Săi. În lucrarea „Noi minuni ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina. Mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă din București”, putem citi 113 mărturii ale credincioșilor în viața cărora a intervenit minunat sfântul tămăduitor, redându-le sănătatea sau ajutându-i în diverse încercări grele.
Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul al XVIII-lea al Evangheliei (versetele 11-19), vorbește despre călătoria Mântuitorului către Ierusalim, când a trecut prin mijlocul Samariei și Galileei. Atunci, într-un sat, l-au întâmpinat zece leproși, care stăteau de-o parte, cerându-I stăruitor să-Și facă milă de ei.
Cu toţii avem de păzit următoarea poruncă de a ne purta poverile unii altora. Cu atât mai multă plăcere trebuie să împlinească această poruncă unul faţă de celălalt oameni atât de apropiaţi cum sunt soţii. Atunci când omul nu vrea să rabde, neplăcerile se înteţesc, iar fleacurile se adună unul câte unul până ia naştere un zid despărţitor. De ce ne-a fost dată mintea? Ca să netezim calea vieţii.
Bucurii şi suferinţe comune
Sfinţind căsătoria şi patul mirilor („nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”), Biserica învaţă şi
Credința abolește rațiunea, care ne face să ne îndoim de toate, și ne dăruiește cunoștința duhovnicească. Rațiunea, după Bătrânul Iosif, nu este opusă credinței, dar cu aripile sale scrutează și fură profunzimile tainelor.
Cât de ușor și repede ne poate mântui Domnul! Într-o clipită, pe neașteptate, fără să îți dai seama. Adeseori s-a întâmplat ca în timpul zilei să păcătuiesc mult, însă noaptea, după rugăciunile de seară, m-am retras în liniște iertat, cu o adâncă pace și desfătare în inimă, asemenea zăpezii albite de harul Duhului Sfânt!
Rugăciunea este simțirea neîncetată a neputinței noastre, altfel spus a sărăciei noastre duhovnicești, sfințire a sufletului, pregustare a fericirii ce va să fie, fericire îngerească, ploaie cerească, ce împrospătează, adapă și face să rodească pământul sufletului, putere și tărie a sufletului și trupului, împrospătare și curățire a văzduhului gândit, luminare a feței, veselie a duhului, legătură de aur care unește făptură cu Făcătorul, curaj și bărbăție în toate necazurile și ispitele vieții, reușită în lucrurile noastre, vrednicie deopotrivă cu cea a îngerilor, întărire a credinței, nădejdii și dragostei.
Aceste cuvinte, Duh și foc, nu sunt departe de limbajul biblic. Dacă ar fi să sintetizăm ce aștepta Botezătorul Ioan, atunci, ele ar desemna ceea ce toți Evangheliștii sinoptici ne transmit. Botezătorul le spune contemporanilor săi că și el Îl aștepta pe Mesia Care „vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (cf. Matei 3, 11). În continuare încercăm să vedem ce însemna așteptarea Botezătorului.
Creat cu potențialul de a deveni dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-și facă mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minții sale proprii prin Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).
Pe lângă lupta împotriva împătimirii inimii, trebuie să vorbim și despre lupta împotriva trupului. Creștinul trebuie să se îndepărteze de tot ceea ce îndeamnă trupul spre plăcere sau comoditate: „Dacă se predă cineva pe sine de bunăvoie dulcii pătimiri a trupului, e dus cu sila și fără să vrea la asirieni ca să robească lui Nabucodonosor” (Avva Dorotei). Cel ce nu se opune cu fermitate satisfacerii patimilor, nu va dobândi sau nu-și va păstra libertatea lăuntrică.
Mahlabul (numit şi mahalep, mahlep, mahalepi, mahaleb) este o pudră obținută din sâmburii cireșelor din soiul „Sfânta Lucia”, un cireș (vişin) turcesc. Are un gust dulce, iar aroma variază între migdale, cireșe, sâmburi de caise şi lemn dulce. Conține acizi importanți, precum cel linoleic și oleic, din familia acizilor Omega 3, necesari pentru sănătatea creierului şi a inimii, dar şi pentru reducerea inflamației din organism. Pulberea de mahaleb se folosește în diverse preparate, în special în deserturi, produse de patiserie, aluaturi dulci sau se poate consuma ca atare amestecată cu miere sau dulceață și unsă pe pâine.
În ultimii ani, a devenit popular îndemnul la „detoxifierea după sărbători”. La o simplă căutare pe internet găsim diferite „metode de detoxifiere” (sucuri de fructe și/ sau legume, excluderea lactatelor, a grâului/ glutenului, folosirea unor suplimente alimentare și a plantelor medicinale etc.), pe principiul că avem cu toţii nevoie de o eliminare a reziduurilor toxice după excesele făcute de sărbători. Promotorii curei de detoxifiere la început de an susţin că putem scăpa şi de kilogramele în plus, se îmbunătăţeşte digestia, sistemul imunitar și altele asemenea. Pe cât de grozav sună, pe atât de puține dovezi științifice avem în acest sens.
Omul simplu este fără răutate și fără viclenie. El transformă în bine și răul, și urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalți. Nu este prost, dar consideră că așa cum gândește el, tot astfel gândesc și ceilalți.
Cel mai mult ne plăcea să ne jucăm cu soarele. Așteptam să vină seara ca să-l putem lua de pe cer fără să ne ardem la mâini. Îl rostogoleam cu bățul prin sat până se răcea de tot. După care îl ducea câte unu dintre noi acasă, în caz că aveau ai lui de schimbat vreun cerc la butoi. L-am fi pus înapoi de unde îl luaserăm, dar știam că dimineața o să răsară pe cer un soare nou în locul lui.
După sfintele sărbători ale Nașterii, Tăierii împrejur și Botezului Domnului, cu nădejdea de mai bine și cu grijile ce vin, începem noul an. Trecându-i pragul, ne întâmpină Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare „între cei născuţi din femei” (Luca 7, 28), propovăduitorul pocăinței și prototip al celei mai aspre viețuiri pustnicești.
Printre mijloacele cele mai folosite de diavol pentru a ne ataca, alături de slăbiciunile trupești, de gândurile și imaginile pe care ni le strecoară, multe scrieri patristice au enumerat și amintirea.
n vremea aceea, auzind Iisus că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit şi a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi ale lui Neftalim, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin Isaia profetul care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!“
raţilor, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
Ne sunt încă vii în memoria noastră creștină momentele luminoase ale praznicului Botezului Domnului în râul Iordan – când s-a arătat taina Dumnezeirii în iubirea Preasfintei Treimi, confirmând pe Iisus Hristos, Cel Care a venit la Iordan spre a fi botezat de către Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul și mărturisit de Dumnezeu Tatăl, ca fiind Fiul Său iubit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Cel prin care a fost botezat Iisus Hristos a fost Ioan – Înaintemergătorul Său. Altfel spus, Botezul Domnului în Iordan este strâns legat de Sfântul Ioan, care a devenit mijlocitorul arătării către lume a Mântuitorului Iisus Hristos.
Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi Botezul Domnului sau Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare la râul Iordan la vârsta de 30 de ani. Această zi reprezintă momentul în care Hristos Domnul Se arată lumii ca Fiul lui Dumnezeu. Este şi ziua în care Sfânta Treime Se arată la Iordan: „Iisus a venit din Nazaretul Galileei şi S-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 9-11). Teologia Ortodoxă identifică în glasul din ceruri pe Dumnezeu Tatăl, porumbelul este Dumnezeu Duhul Sfânt, iar Cel care Se botează este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat ca să ne răscumpere din blestemul păcatului strămoşesc.
Întâlnirea Domnului cu Botezătorul Ioan și primirea botezului de la acesta reprezintă un eveniment soteriologic, în sensul în care în rugăciunule slujbei acestei sărbători se spune că firea lui Adam a fost curățită astăzi în apele Iordanului. În același timp avem de-a face și cu o sărbătoare a identității lui Hristos, Care este arătat ca fiind Unul din Sfânta Treime, Fiul întrupat al Tatălui. Prin extensie, în această zi, toți membrii Bisericii își cinstesc identitatea lor, de botezați în numele Sfintei Treimi și de fii ai Tatălui ceresc.
Creștinismul este religia mântuirii, nu o religie între celelalte. Mântuirea este actul prin care Dumnezu a restabilit starea de comuniune personală cu El a firii umane căzute în păcat și înstrăinate de El. Dumnezeu, prin Hristos, a readus la normalitate firea umană afectată de consecințele căderii în păcat. Participarea fiecărui om în parte la ceea ce Hristos a realizat în firea sa umană este un proces care începe prin botez – poarta intrării în Biserică – și se împlinește în Biserică.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării
Toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot așa este un Ierarh al lor.
Una dintre marile teze teologice consacrate prin scrierile Sfântului Grigorie Palama este și distincția pe care acesta o promovează, în cadrul celebrelor dispute isihaste din prima jumătate a secolului al XIV-lea, anume că în Dumnezeu există și de aceea se cuvine să facem și noi o necesară deosebire între persoane, ființă și energii/lucrări; toate acestea înțelese ca realități necreate, inclusiv energiile/lucrările. Uriașa importanță a acestei distincții nu poate fi pe deplin înțeleasă decât dacă sunt analizate cu atenție implicațiile tăgăduirii ei, care nu sunt deloc simple și de neglijat.
Dacă cineva ar ajunge într-o zi de primăvară, după topirea zăpezilor, la poalele muntelui Hermon, ar observa cu uimire bogăția de apă a râului Iordan chiar de la izvoarele lui. Rareori se întâlnește o asemenea cantitate de apă care impresionează când iese de sub munte, într-un loc plin de frumusețe, străbătând în drumul său diferite locuri: împrejurimile muntelui Hermon, câmpia Esdrelonului, până la Marea Tiberiadei (Lacul Ghenizaret), continuându-și apoi drumul spre Marea Moartă. 
Duminica de dinaintea marelui praznic al Botezului Domnului este însemnată în calendar cu numele de „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. O introducere prin care suntem purtaţi înapoi cu gândul spre cuvintele prorocilor Isaia şi Maleahi, care au vorbit în duh despre „Îngerul Domnului” şi „Glasul celui ce strigă în pustie”, nimeni altul decât Sfântul Ioan Botezătorul. Acest mare bărbat se regăseşte duhovniceşte între „rudele” Domnului Hristos, adăugându-se providenţial în planul unei pregătiri mântuitoare care acum stă gata să înceapă.
„Dumnezeu nu iubește dreptatea despărțită de milă.” Doar uimire poți simți atunci când citești această concluzie a Sfântului Isaac Sirul, exprimată după o viață în slujirea lui Dumnezeu. Și nu poți să nu-ți adresezi amara întrebare: când ai întâlnit ultima dată pe cineva care să nu-și dorească tocmai opusul: dreptatea fără milă?
Numele Iisus L-a primit la opt zile de la naştere Domnul Hristos. În tradiţia iudaică, toţi cei de parte bărbătească erau tăiaţi împrejur la opt zile după naştere, când primeau şi numele. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Mântuitorului, iar noi sărbătorim acest eveniment în fiecare an la 1 ianuarie. De aceea în calendar această zi este însemnată cu cruce roşie. Sinaxarul din Mineiul pe luna ianuarie ne spune că în prima zi din an prăznuim „Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Despre acest moment din istoria mântuirii aflăm din Evanghelia după Luca (2, 21): „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie-împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece”.
„Domnul va judeca pe popoare” (Psalmul 7, 8). În multe locuri ale Scripturii este presărată învățătura despre judecată, deoarece pentru învățarea bunei credințe este foarte necesară și foarte potrivită celor care au crezut în Dumnezeu prin Iisus Hristos.
La ce le folosea faptul că aveau tăierea împrejur, tipicul, Legea? Inima lor era netăiată împrejur, iar ei tari în cerbice. Cum să-și plece cineva capul, să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să se căiască și să se întoarcă la Acesta? Omul este făptură semeață, își ține capul sus, nu a învățat să și-l plece, în semn de smerenie și de pocăință.
♱ Oastea Creștin-Ortodoxă 